Pentru ca ne-am instrainat de Biserica nu mai vedem nicio diferenta majora intre incinerare si inhumare. Ne spunem ca de vreme ce trupul a ajuns sa fie lipsit de viata nu mai conteaza daca il reducem la cenusa sau daca il depunem in pamant. Mai mult, ne spunem ca e mai ieftin sa fii incinerat, rudele economisesc timp si ramai in memoria prietenilor viu, niciodata cu un chip in descompunere. Nu mai vorbim de faptul ca uneori se poate intampla ca incinerarea sa fie dorinta celui decedat si in astfel de cazuri ea trebuie implinita, ca semn al dragostei pe care i-o purtam.
Nu ne mai intereseaza invatatura Bisericii si cerem ca ea sa se adapteze noilor cerinte. Cerem ca ea sa priveasca incinerarea asa cum priveste inhumarea. Preotul sa fie un prestator de servicii si nu un pastrator si propovaduitor al adevarului revelat. Dorim ca la piciorul Sfintei Mese din Sfantul Altar sa nu se mai aseze parti din osemintele sfintilor, ci putina cenusa sfanta. Si daca tot luptam pentru a pune un semn de egalitate intre inhumare si incinerare sa stergem din Scriptura cuvintele "se seamana trup intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune" (I Cor. XV, 42).
Biserica binecuvinteaza inhumarea si nu incinerarea pentru ca vede in cel decedat un adormit. Ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo "adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Cand Mantuitorul ajunge in casa lui Iair, a carui fiica, de numai 12 ani, de abia murise, spune: "Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52). Din acest motiv ea nu poate binecuvanta incinerarea. Daca ar face acest lucru ar insemna sa fie de acord sa il arda pe acela despre care are sentimentul ca doarme.
Punerea in mormant este expresia iubirii si a pretuirii fata de cel decedat. In cultura seculara se evita cat se poate de mult contactul vizual cu cel decedat. Dorinta de a fi inhumat sau incinerat sta in stransa legatura cu atitudinea noastra fata de moarte. Daca dorim sa uitam de ea, este firesc sa eliminam orice legatura cu ea sau care aminteste de ea si sa preferam incinerarea. Cu ajutorul ei, moartea trece sub tacere.
Biserica cere sa fim inhumati din respect fata de trupul omenesc, chemat impreuna cu sufletul sa fie partas vietii dumnezeiesti. Pierdem din vedere ca trupul acesta omenesc este atat de important pentru Dumnezeu, incat Fiul Sau Si l-a facut propriu pentru vesnicie. Respectul pe care Biserica il are fata de trup chiar si dupa trecerea la cele vesnice se poate observa si din faptul ca este privegheat trei zile si trei nopti si asezat la slujba de inmormantare in mijlocul bisericii, nu in pridvor sau in afara ei.
Ar fi minunat daca am intelege ca "porunca dumnezeiasca de a nu ucide are referinta si fata de trup. Nimic din ce este omul n-avem voie sa ucidem. Precum n-avem voie sa ucidem sufletul, asa n-avem voie sa distrugem trupul, ci sa lasam legea naturala sa-si urmeze cursul ei dupa plecarea sufletului" dupa cum afirma parintele Dumitru Staniloae.
Au aparut o multime de articole pe tema ca Biserica Ortodoxa este invechita, obtuza, de vreme ce nu e capabila sa iasa din tiparele Traditiei si sa oficieze slujba celui incinerat. Acestora le vestesc ca Biserica nu isi impune credinta si ritualurile ei celor straini de ea. Si nici nu este datoare sa transforme o optiune dupa bunul plac intr-un act bisericesc.
sursa: crestinortodox
