Angel Meditation - Archangel Michael - Removes negativity from your life

Filosofie si religie

E uimitor ca religia si filosofia isi unesc si incruciseaza caile? Nimic mai firesc. Filosofia, in chip organic, duce cugetarea inspre imparatia religiei, spre notiunea de Dumnezeu. Daca lumea trebuie cugetata ca o unitate si altfel ea nici nu poate fi cugetata, aceasta unitate nu poate fi conceputa decat prin notiunea unui Dumnezeu, Care, filosoficeste poate fi un postulat; religios, insa, e o realitate. In primul caz, necesara ca o ultima limita: in al doilea caz, ca prima si ultima realitate.

Si aici e si deosebirea intre una si alta. Cunoasterea lumii poate ramane obiect al stiintei; valorificarea ei. Insa, e obiect al filosofiei si in ultima instanta, al religiei. Nimic nu ne poate opri de la acest mers al cugetarii. Nici limitele ratiunii si nici modalitatile realizarii. Caci, cum foarte judicios observa Ioan Petrovici, "Oricat nu este ingaduit fapturii noastre sa treaca de anumite limite, este o privinta in care ea poate sa le depaseasca, anume de a vedea ca limitele sale nu sunt si limitele lucrurilor... si care ingaduie pentru filosofie schitarea unei infatitari ideale, indiferent de masura in care aceasta se poale realiza. Si intrucat stiinta "nu pune pietre de hotar intre cugetarea stiintifica si dreptul de a cauta absolutul in religie, ea asigurand doar busola metodei", cautarea acelui principiu unitar al lumii apare ca un imperativ logic pentru filosofie, ca o realitate absoluta pentru religie.

Filosofiul german Otto Liebmann caracterizeaza in chip foarte plastic incercarea cugetarii stiintifice de a reduce lumea si cugetarea la meschinele proportii ale perspectivei stiintifice, asemanand acest procedeu cu procedeul omidei: "Omidei care se taraste pe frunza din tufis ii pare ca atat e lumea cat e frunza pe care sta. Pipaind cu trupu-i frant, incoace si incolo si negasind nimic, conchide: Si in afara de frunza mea nu exista nimic. Asemenea concluziilor omizii e oricare dogmatist".

Prima afirmare o face orice materialist, a doua orice agnostic pozitivist. Daca am ramane in aceste ipoteze n-am imita decat drumul greoi si cugetarea meschina a omizii. Dar, ca si omida, care de la o vreme sparge crisalida, devine flutur si zboara spre zarile albastre, "cugetarea stiintifica" paraseste biata frunza a experientei si pe aripile filosofiei se indreapta spre nemarginire, spre absolut, spre Dumnezeire. Catre aceasta lume ne duc si caile ratiunii, ca si cele ale credintei. Si unde caile ratiunii inceteaza, incep cele ale religiei, ale credintei. Caci cugetarea si meditatia filosofica ne duc pana la postularea unei lumi transcendentale, dar nu pot pasi singure peste ea, in realitatea unei alte vieti. Aici apare religia. De pe zarea unde liniile filosofiei se sting intr-o ultima formula, vaga si eterata, aceea a normelor absolute, se deschide intr-o noua perspectiva lumea clara si precisa a unei alte realitati transcendentale, in plina putere de creatie. E lumea religiei, e lumea credintei. E imparatia lui D-zeu. Filosofia duce fatal la ea, dar nu poate trece peste ea. Cand trece, ratiunea cedeaza locul credintei si filosofia religiei. Deci, raportul intre religie si filosofie este un raport de organica completare: filosofia duce fatal la religie, religia completeaza in chip necesar drumul lasat deschis de filosofie. Nici vorba, deci de o filosofie materialista sau atee. O astfel de filosofie este un nonsens. Ea este literatura si adesea proasta literatura, facuta pe marginea manualelor de zoologie, chimie, biologie, fizica etc, dar nu filosofie si nici macar "stiinta". Stiinta a incetat de a fi din chiar clipa cand a incercat a forta fenomenul, spre a trece peste el. Filosofie nu poate fi, atata timp cat, afirmand numai fenomenul, tagaduieste absolutul.

Din toate acestea rezulta ca intre stiinta pozitiva, filosofie si religie, cand domeniile le sunt bine determinate, raporturile sunt normale si de fireasca si necesari colaborare in templul comun, al stiintei in genere.

Ca au fost si sunt conflicte? Ele au fost si sunt posibile si explicabile si astazi. Si vor fi inca, atata timp cat va subzista cauza lor producatoare. Si aceasta cauza sta in calcarea domeniilor uneia de catre alta, vina fiind cand din partea uneia, cand din partea alteia. Si, spre a exemplifica, cazurile sunt numeroase si notorii, unde conflictul l-a creat teologia, cand, din motiv de dogma, combatea sfericitatea pamantului, sau existenta antipozilor, sau sistemul heliocentric al universului etc. "Motive dogmatice", care erau de fapt "erori dogmatice". Dar vina a fost si din partea stiintelor exacte si mai ales din partea lor, cand au crezut ca de pe biata frunza a pozitivismului lor vor putea sa dea o conceptie unitara despre lume, nevrand sa vada mai departe decat biata frunza a experientei lor stiintifice. Adevarata stiinta, insa, ca si adevarata filosofie duc la religie, ca la detinatoarea ultimelor temeiuri ale esentelor si existentelor, deci, a intregii realitati fenomenale si noumenale, cum s-ar zice in limbaj filosofic, sau a tuturor celorvazute si nevazute, cum spunem noi, teologii, in Simbolul credintei.

Cand timpul si omul isi pierd rabdarea

"Timpul nu mai are rabdare cu noi", este o expresie pe care o auzim astazi tot mai des. O rosteste omul care, in goana sa, ajunge sa vada in mod deformat lucrurile. In virtutea inertiei, omul zilelor noastre nu mai constientizeaza cursul lin al timpului, acelasi dintru-nceput.
Preocuparea omului cu timpul, a condus, inca din vechime, la inventarea unor instrumente, datorita carora sa-l poata intelege, precum si la stabilirea unei unitati de masura, a unor multipli si submultipli. In functie de ele, cu privirea pe ceas, ori pe calendar, omul isi rostuieste viata. Toate acestea ne arata insa curgerea lui uniforma. In schimb, noua timpul nu ne mai ajunge. Secunda, minutul, ora si ziua, ni se par prea scurte. Oare avem atat de mult lucruri de facut, ori noi ne-am pierdut de fapt rabdarea cu timpul?

Batranii nostri aveau alta relatie cu el. Chiar daca si pentru ei acesta parea ca si-a pierdut rabdarea, ei nu deznadajduiau. Taranul roman cunostea faptul ca timpul se observa si se intelege cel mai bine, din afara lui. De aceea, el isi oranduia viata nu atat din persepectiva timpului istoric, cat a vesniciei. Acesta isi savarsea lucrul sau, zabovind. Isi chivernisea bine timpul, cunoscand ca “graba strica treaba”. El stia ca lucrurile care dureaza in timp, necesita timp.

Noi, cei de astazi, traim un raport nefiresc cu timpul. Ne-a devenit povara. Mai mult, parca am fi angajati intr-o intrecere acerba cu el. Traim cu teama de a nu mai putea tine pasul cu acesta. De aceea, mersul lumii de azi este de fapt o fuga. Pasul molcom este demodat in acest "secol al vitezei".

Nu mai vedem in timp un camarad, ci un potential dusman. Intr-un fel este firesc, de vreme ce lucram la norma. Suntem mereu in contratimp. Ne plangem apoi de faptul ca rodul mainilor noastre este lipsit de calitate, frumusete si durabilitate. Invocam o permanenta lipsa a timpului. Ne plangem apoi ca nu avem prea multi prieteni. Nici nu se poate altfel.
Pierdem din vedere sensul profund al timpului, uitand ca orice clipa poarta in sine pecetea vesniciei. Asa se face ca uneori suntem foarte rezervati in a mai acorda altora macar cateva clipe din timpul nostru. Uitam ca Dumnezeu ne-a daruit noua tot timpul Sau, anume vesnicia Sa. Timpul si noi, ne vom fi pierdut rabdarea, dar, vesnicia, ne asteapta. Atunci, de ce ne tot grabim?

Ultima arma a diavolului: Eu nu exist

Ultima arma a diavolului: Eu nu exist !

Clive Staples Lewis concentreaza minunat acest lucru, spunand: "In ce priveste diavolii, omul poate face doua greseli la fel de insemnate, dar opuse. Una e sa nu creada in existenta diavolilor. A doua e sa creada in existenta lor si sa-si bata capul cu diavolii in prea mare si daunatoare masura. Diavolii insisi se bucura in aceeasi masura de ambele erori si-l vor saluta pe materialist, ca si pe magician, cu aceeasi desfatare." Aici vom vorbi despre prima greseala pe care o poate face omul, anume aceea de a nu crede inexistenta diavolilor.

Cand nu credem in existenta diavolului, ajungem sa punem toate relele petrecute in noi si in jurul nostru si in lume sub influenta mediului, a astrelor, a conditiilor sociale, a oamenilor "rai", etc. Astfel, omul ajunge sa creada mai mult in noroc si in ghinion, in lucruri intamplatoare si in hazard, in zodii si in influente astrale, cat si in vointa lui ca singur izvor al binelui si al raului, decat in lucrarea neincetata de ispitire a oamenilor, lucrata subtil de diavol.
Cand omul ajunge sa nu mai creada in diavol, el isi pierde si credinta in Dumnezeu. Din moment ce in mintea omului diavolul nu mai exista, binele si raul atarnand doar de vointa lui, el fiind "liber" de orice determinare transcendenta, nici Dumnezeu nu isi mai gaseste locul in viata sa.
Exista ispita de a spune, "cred in Dumnezeu, insa diavolul este ceva comic". In acest caz, inselarea cuprinde intreaga minte a omului. Daca exista Dumnezeu, exista si diavol, iar daca Dumnezeu se face simtit in viata omului, tot asa se face simtit si diavolul in viata omului. Totul tine insa de vointa omului, care poate impiedica atat pe Dumnezeu, cat si pe diavol, de a-si face loc in inima si viata lui.
Cat timp diavolul ramane ascuns cunostintei si credintei omului, el poate lucra in voie, "bagandu-si coada" in toate planurile omului, in toate faptele si in toate relatiile pe care omul le are cu semenii sai.
Mai dureros insa este faptul ca atunci cand nu credem intr-un pericol sau risc, nu aveam cum si de ce sa ne pazim in fata lui. Suntem descoperiti si fara pic de aparare. Nimeni nu se pazeste acolo unde nimeni nu ataca, nimeni nu lupta cu ceva inexistent, nimeni nu poarta arme fiind de unul singur.

Din momentul in care constientizam lucrarea diavolului si credem in existenta lui, lupta devine mai aspra si mai intetita. Fiind descoperit, el lupta mai pe fata si mai aprig, "racnind ca un leu" in fata celor ce il privesc descoperit. Cand un dusman nelupta intr-ascuns, el o face subtil, putin cate putin si pe termen lung, insa atunci cand este descoperit, el isi arunca in lupta, deodata, toate armele sale.
Cand ajungem sa ne dam seama ca gandurile rele ce ne vin in minte nu sunt izvorate de noi, ca maniile ce ni se aprind in inima nu sunt proprii firii noastre, aceasta fiind fundamental buna, cand patimile noastre nu sunt roade ale libertatii, abia atunci reusim sa luptam cu ele si sa ne schimbam mintea, induhovnicind-o, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
"Omul nu este dusman al omului. Doar diavolul este dusman al omului." Daca am crede acest cuvant, cu mult mai usor am trece peste rautatile vazute sau simtite din partea celor de langa noi. Daca am vedea cum diavolul lucreaza prin oamenii neatenti la lucrarea lui in ei, nu am mai lovi in oameni, intorcandu-le rautatile, nu am mai suferi in fata rautatilor lor, ci am avea mila de ei, oricat de mult ne-ar lovi ei.
Cand nu mai credem in diavol, ajungem sa luptam cu omul de langa noi, sa urmam legii talionului, care zice "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte", sa luam totul personal, sa vedem in toti aceia care ne sunt greu de suportat numai lovituri si impunsaturi intentionate.

Cand diavolul nu a reusit sa-L ispiteasca pe Hristos, in pustie, el a trecut la a-L lovi prin oamenii de langa El, prin ucenici si prin preotii Templului iudaic. Un apostol se leapada de El de trei ori, un altul Il vinde, iar preotii Legii Vechi ii cer rastignirea. Cu toate acestea, El nu a cazut din dragostea fata de ei, stiind si vazand cu diavolul lucreaza prin ei asupra Lui, cum ei se comporta inconstient, drept pentru care a si zis: "Iarta-i, Doamne, caci nu stiu ce fac."
Diavolul exista, insa cauta cu toata puterea sa ramana ascuns.
Diavolul ne pacaleste, cum ca nu exista, pentru a putea sa ne piarda fara prea mare lupta.

Aliluia

Secrets of the universe

Sfintii Mucenici Mina, Ermoghen si Eugraf

Sfintii Mucenici Mina, Ermoghen si Eugraf au trait la sfarsitul secolului al III-lea si inceputul secolului al IV-lea. Sfintii Mina si Ermoghen s-au nascut amandoi la Atena. Acestia au locuit insa in Bizant fiind in slujba imparatului Maximian. Mina, vestit pentru marea sa invatatura si darul elocintei a fost trimis de catre imparat la Alexandria pentru a restabili linistea orasului. Sfantul Mina a mers si a restabilit cu adevarat ordinea, dar pe crestini i-a lasat in pace, declarandu-se crestin. Afland despre ceea ce s-a intamplat, imparatul l-a trimis pe prefectul Ermoghen pentru a-l convinge pe Mina sa renunte la credinta crestina, si pentru a-i persecuta pe crestini.

Ermoghen a implinit ordinul imparatului: el l-a adus pe Sfantul Mina inaintea judecatorului, i-a taiat picioarele si limba, i-a scos ochii, apoi l-a aruncat in inchisoare. Dar acolo S-a pogorat la Sfantul Mina tamaduindu-l, Domnul Iisus Hristos. Vazandu-l pe Sfantul Mina vindecat cu desavarsire, Ermoghen s-a convertit si el la crestinism, fiind botezat de Sfantul Mina. Ermoghen a propovaduit Cuvantul lui Dumnezeu si a fost numit Episcop al Alexandriei. Imparatul i-a supus pe amandoi la chinuri, pe care sfintii le-au indurat. Privind la vitejia celor doi marturisitori si la minunile pe care le lucra Dumnezeu prin ei, secretarul si prietenul Sfantului Mina, pe nume Eugraf, a stat inaintea tribunalului si i-a strigat imparatului: "Si eu sunt crestin!". Auzind aceasta insusi Imparatul l-a decapitat atunci pe Sfantul Eugraf dupa care a ordonat calailor sa-i decapiteze pe Sfintii Mina si Ermoghen. Sfintele lor moaste au fost duse in Constantinopol, unde au facut multe minuni.

Invatatura >> Cele 10 porunci Dumnezeiesti

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.
2. Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor.
3. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert.
4. Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste.
5. Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant.
6. Sa nu ucizi.
7. Sa nu fii desfranat.
8. Sa nu furi.
9. Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.
10. Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau.