Pocainta ta este psihica sau duhovniceasca?

Este o diferenta clara intre pocainta psihica si pocainta autentica, pocainta duhovniceasca?
Intr-adevar, una este sa tratezi lucrurile din punct de vedere psihic si alta este sa le tratezi din punct de vedere duhovnicesc. De regula, daca esti format din punct de vedere duhovnicesc, esti si psihic, ceea ce nu este valabil si invers, adica daca stai bine psihic, implicit stai bine si duhovniceste. Cele doua aspecte sunt diferite.

Accept ca un psiholog un psihiatru, prin tratamentul pe care-l administreaza, prin psihanaliza si celelalte mijloace pe care le foloseste, poate sa-I ajute pe un omul care sufera de anxietate, care sufera de alte stari psihologice, sa se echilibreze, sa stea bine pe picioarele lui, sa vada diferit viata si sa paseasca indreptat. Admit ca poate sa-I ajute. Aceasta nu inseamna, insa, ca in acest fel omul este si un bun crestin si inaintat duhovniceste. Prin urmare, una este terapia psihica si alta este terapia duhovniceasca. Asa cum una este bucuria pe care o da echilibrul psihic pe care-l are cineva, sau bucuria din trairile psihice pe care le are omul, cealalta este bucuria pe care o daruieste Harul lui Dumnezeu pe care o ofera Acesta. "Pentru ca bucuria voastra sa fie deplina", a zis Domnul.

Domnul a grait despre "pacea pe care Eu v-o dau" sau "iubirea pe care Eu v-o dau". Una este ceea ce daruieste Hristos si altceva este ceea ce dobandeste cineva pe un fond psihic. Rugandu-se cineva poate sa simta emotie, bucurie si sa creada ca este harul lui Dumnezeu, desi nu este. Asa cum, in alta situatie, poate sa simta manie, tristete, si sa creada ca harul a plecat, desi nu este asa! Si intr-o situatie si in cealalta, exista inlauntru stari psihice pe masura. Nu trebuie sa le confundam cu harul lui Dunmezeu.

Adica, cineva poate sa aiba o stare de bucurie pe un fond psihic si sa creada ca are harul lui Dumnezeu, dar sa fie un pseudo-sentiment. Sau poate sa simta melancolie, gol apasator si sa creada ca-i lipseste harul lui Dumnezeu.La fel este si pocainta. De foarte multe ori am intalnit si am privit oameni cu un soi de pocainta psihica. Aceasta nu este pocainta cea adevarata, daruita de Dumnezeu.

Sa spunem ca cineva face o greseala, care are anumite urmari. O urmare a greselii este scaderea consideratiei. Plange, se indurereaza, arata ca se pocaieste, isi rupe chiar si hainele pentru ca nu a luat seama si a gresit. Aceasta pocainta nu are deloc un caracter duhovnicesc. Este o prefacatorie. Este un sentiment fals. De exemplu, Iuda s-a pocait, dar n-a avut inlauntrul lui pocainta duhovniceasca, mantuitoare.

Pocainta autentica aduce in suflet nadejde si odihna

Ca sa aveti masura adevarata a pocaintei sa aveti in vedere faptul ca pocainta autentica aduce degraba nadejdea in Hristos, nadejdea in mila lui Dumnezeu. Ea te face sa te sprijini pe milostivirea lui Dumnezeu, sa te incredintezi pe iertarea pe care o da Acesta. Din momentul in care te caiesti cu adevarat vei avea odihna. Desigur, fara odihna care vine, fara nadejdea care soseste, vei zice ,,Ajunge cat m-am pocait!", nu pentru ca odihna si nadejdea inrobesc in sens pozitiv.

Adica, pocainta autentica te face sa te increzi in mila lui Dumnezeu, iar cand simti mila, iertarea lui Dumnezeu, te face sa-ti doresti chiar mai mult sa te pocaiesti. Si, cu cat mai mult te pocaiesti, cu atat mai mult simti mila Domnului Aceasta taina este praznic mare, bucurie mare. Da, praznic, sa nu va mirati!

Aceasta este pocainta cea adevarata. De aceea este de neinteles ca cel care se pocaieste corect sa deznadajduiasca, sa fie cuprins de deznadejde. Adica, unii spun: "Nu pot sa ma rog, mi-am pierdut puterile, nu am dispozitie!", si cred ca se gasesc in stare de pocainta si ca au inteles greseala lor. Acestea sunt manifestari ale egoismului ranit.

Pocainta biruieste egoismul

Pocainta nu poate sa se arate binevoitoare fata de egoism, fie ca acesta este ranit, fie ca nu, pocainta pierde egoismul. De exemplu, ai o rana si pe aceasta rana o zgandari si cu cat o zgandari, cu atat te doare mai mult. Pocainta are puterea sa usuce rana in taina, adica egoismul ranit. O usuca de asa maniera incat nici durere nu mai exista, nici locul nu se mai cunoaste.

Pocainta cea adevarata darama idolul care este inlauntrul nostru, egoismul, voia proprie, taie capul iubirii de sine, si nu mai ramane nimic care sa fie ranit. Cata vreme egoismul exista, el este ranit. Astfel, omul isi zdrobeste inima, plange si se tanguieste. Dovada este ca nadajduieste in mila lui Dumnezeu, in iertarea pe care o da Domnul. Nadajduind, se caieste si mai mult. Astfel, are loc curatirea omului. Lucruri simple, frumoase, imbietoare! Desi sunt imbietoare este de mirare ca le lasam de-o parte si dam atentie celor nesabuite.

Exista primejdia ca, atunci cand pocainta nu este autentica, omul sa se caiasca, sa planga, sa se rusineze, dar fara nici o nadejde in mila lui Dumnezeu, fara nici o speranta in iertarea pe care o da Dumnezeu. Exista, de asemenea, primejdia sa se increada cineva in mila lui Dumnezeu, fara sa-si smereasca sufletul, fara sa se caiasca cat poate de mult. In aceasta situatie, nu putem vorbi nici de incredere, nici de pocainta adevarata.

Asadar, acestea doua inainteaza completandu-se, merg impreuna si una o intareste pe cealalta, cealalta o inmulteste pe prima, ajutandu-se reciproc. Astfel, se plineste lucrarea dinlauntrul omului, astfel se creeaza inlauntru o stare minunata. Pentru un pacatos, pentru cel care are sentimentul vinovatiei, care are mustrari de constiinta, nu stiu daca in aceasta lume de aici exista traire mai frumoasa decat pocainta cea adevarata.

"Praznicul" pocaintei nu are sfarsit
Sfintii parinti au ajuns la culmea sfinteniei si tot cautau pocainta. Adica, cu cat traieste cineva mai mult in aceasta lume si cu cat se pocaieste mai mult, cu atat o doreste mai mult. Pocainta nu are final. "Praznicul" pocaintei nu are sfarsit.

Ce aflam de la sfinti, referindu-ne la rugaciunile randuielii Sfintei Impartasanii? Intalnim rugaciuni ale sfantului Simeon, ale sfantul Ioan Damaschinul ale sfantului Ioan Gura de Aur, ale sfantului Vasile cel Mare si a altor sfinti. Ei vorbesc in aceste rugaciuni despre ei insisi, graiesc intr-un mod personal. Desi atinsesera sfintenia, erau coplesiti de sentimentul pacatoseniei.

Cand lumina lui Dumnezeu vine inlauntrul omului, cand vine harul lui Dumnezeu, cand Il lasam pe Dumnezeu sa lucreze nestanjenit, asa cum s-a intamplat in inimile sfintilor, atunci omul vede ce inseamna pacatul, isi vede egoismul, starea vic1eana fata de Dumnezeu si parerea de rau este nesfarsita, pocainta nu se mai sfarseste.

Oricat de mult s-ar pocai cineva, cand vede necuratia care exista inlauntrul lui, se caieste si mai mult, nadajduieste si mai mult in bunatatea lui Dumnezeu, in mila lui Dumnezeu. Se instaleaza o stare de pocainta tainica, un praznic, o sarbatoare, o desfatare continua.

De ce simtamintele noastre sunt diferite de ale Sfintilor?

Avem in fata ochilor nostri realitatea sfintilor. Suntem noi mai presus de acestia acestia? Sfintii traiesc pocainta, vorbesc despre pacat, simt pacatul si graiesc despre ei insisi de o maniera care ne uimeste! Ne uimeste si faptul ca noi nu avem in vedere ce se intampla inlauntrul nostru si avem o cu totul alta abordare a lucrurilor. Aceasta inseamna ca, ce altceva sa presupunem?, niciodata harul lui Dumnezeu nu a inrobit sufletele noastre ca sa arate fiecaruia ticalosia dinlauntrul lui, pacatosenia nesfarsita a fiecaruia.

Omul a folosit toata ratiunea, toata voia sa libera, tot ce a primit ca sa se razvrateasca impotriva lui Dumnezeu si sa se ridice pe sine, daca este cu putinta, mai presus decat Dumnezeu.

Acest lucru nu s-a intamplat doar lui Adam. Aceasta ispita strapunge fiecare suflet. Greu constientizam mizeria dinlauntrul nostru, asa cum o constientizau si o simteau sfintii.

Fericitul Pavel nu spune intamplator: "Hristos a venit in lume ca sa-i mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu!". Nu spune in desert: "Eu socotesc ca toate sunt paguba, fata de inaltimea cunoasterii lui Iisus Hristos Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate si le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos sa dobandesc, ca sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui, sa fiu primit partas Patimilor Lui, facandu-ma asemenea cu El in moartea Lui" .

Va indemn sa cugetati mai mult, pornind de la cele spuse despre pocainta psihologica si despre pocainta duhovniceasca.

My father

Cheama-Ma

Cheama-Ma asa cum chemi Lumina care-ti poate lumina sufletul, asa cum chemi Focul ce-ti poate aprinde inima, asa cum chemi Taria ce-ti incordeaza energia. Cheama-ma mai cu seama ca pe Prietenul care vrea sa imparta cu tine intreaga-ti viata, ca pe Mantuitorul care doreste sa-ti purifice inima de egoism, ca pe Dumnezeul tau care nazuieste sa te asume chiar de pe acest pamant, asteptand sa te primeasca pe deplin in luma Vesniciei.

Viata sa-ti fie nesfarsit dialog cu Mine. Se vorbeste mult de dialog la ora actuala. De ce sa nu dialoghezi cu Mine? Nu sunt oare prezent in inima, scrutandu-ti imboldurile inimii, atent la gandurile tale, ingrijindu-ma sa-ti orientez dorintele? Vorbeste-mi simplu, fara sa iei seama la constructia frazelor. Sunt mai atent la ceea ce vrei sa spui decat la cuvintele de care te slujesti.

Cheama-ma in ajutor cu calm, cu blandete, cu iubire. Sa nu crezi ca sunt insensibil la afectiunea plina de gingasie. Da, Ma iubesti; dar dovedeste-mi-o mai mult.

Da, vorbeste-Mi fara preget despre tot ce te framanta. Iti las o larga initiativa. Sa nu crezi ca ceea ce te priveste pe tine, ma poate lasa indiferent, de vreme ce esti parte din Mine. Esential pentru tine este sa nu ma uiti, sa-mi vorbesti cu toata dragostea si increderea de care esti acum in stare.

Iti vorbesc in launtrul sufletului, in acel spatiu in care mintea ta se imbogateste prin comuniune cu a mea. Nu este nevoie sa intelegi limpede si de indata ceea ce-ti spun. Important este sa-ti lasi gandul sa se patruda cu al meu. Apoi vei putea talmaci si exprima.

Cu cat vor fi mai numeroase, in pofida piedicilor, greutatilor sau ispitelor datorate slabiciunii, momentele cand Ma vei cauta si Ma vei gasi pentru a Ma asculta, cu atat mai mult Spiritual Meu te va insufleti si te va invata nu doar ce iti cer sa spui, dar si ce iti propun sa faci - incredintat ca ceea ce vei spune si vei face va fi plin de rod.

Cuvantul Meu si lumina ce purcede din el confera adevarata dimensiune tuturor lucrurilor in sinteza iubirii mele nemarginite, in lumina vesniciei, dar fara sa stirbeasca valoare fiecarei fiinte si a fiecarui eveniment.

STAREA SUFLETELOR PANA LA JUDECATA DE APOI

STAREA SUFLETELOR PANA LA JUDECATA DE APOI

Unele suflete se gasesc intr-o stare de pregustare a bucuriei si fericirii celei vesnice, iar altele -in frica chinurilor vesnice care vor veni pe deplin dupa Judecata cea de Apoi. Pana atunci, inca mai sunt cu putinta schimbari in starea sufletelor, mai ales prin Jertfa Cea fara de Sange (pomenirea la Sf. Liturghie) si prin alte rugaciuni.

Invatatura Bisericii, despre starea sufletelor din rai si din iad inainte de Judecata cea de Apoi, este infatisata mai jos mai amanuntit in cuvintele Sfantului Marcu al Efesului (Anexa I).

Folosul rugaciunii, atat in Biserica, cat si in singuratate, pentru sufletele aflate in iad, a fost aratat in multe Vieti ale sfintilor si pustnicilor cat si in scrierile Patristice. In Viata Mucenitei Perpetua, din veacul al III-lea, de pilda, soarta fratelui ei Democrate, i-a fost descoperita in chipul unui vas mare plin cu apa, care era prea sus pentru ca el sa ajunga acolo, din locul prea fierbinte si spurcat, unde era tinut in stransoare. Prin rugaciunea ei staruitoare vreme de o zi si o noapte, fratele ei a putut ajunge la vasul cu apa si ea l-a vazut intr-un loc luminos. Prin aceasta ea a inteles ca el fusese iertat de pedeapsa.75

In viata unei pustnice, care a raposat in sec. al XX-lea, se afla o relatare asemanatoare. Viata monahiei Atanasia (Anastasia Logaceva), fiica duhovniceasca a Sf. Serafim de Sarov, povesteste:

"Acum ea si-a luat osteneala rugaciunii pentru fratele ei trupesc, Paul, care s-a spanzurat cand era beat. Mai intai, ea a mers la cuvioasa Pelaghia Ivanova,76 care vietuia in Manastirea Diveevo, ca sa primeasca sfat de la ea despre felul in care putea sa-i usureze soarta fratelui ei dincolo de mormant, care isi pusese capat vietii celei pamantesti in chip nefericit si rusinos. Dupa sfat, a hotarat urmatoarele: Maica Anastasia trebuia sa puna zavorul la chilia ei, unde sa posteasca si sa se roage pentru el, citind in fiecare zi de 150 de ori rugaciunea Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te ... La capatul a patruzeci de zile, ea a vazut o mare prapastie, pe fundul careia se afla o piatra plina de sange, si pe ea stateau doi oameni cu lanturi de fier la gaturile lor. Unul dintre aceia era fratele ei. Cand i-a spus Cuvioasei Pelaghia despre aceasta vedenie, Cuvioasa a sfatuit-o sa faca din nou aceeasi osteneala cu postul si cu rugaciunea. Dupa inca patruzeci de zile, ea a vazut aceeasi prapastie, aceeasi piatra pe care sedeau aceeasi doi barbati cu lanturi de fier la gaturile lor. Dar fratele ei era de data aceasta in picioare si umbla in jurul pietrei, dar apoi a cazut din nou pe piatra. Lantul se mai afla in jurul gatului lui. Dupa ce i-a spus din nou Cuvioasei Pelaghia Ivanova despre visul ei, Cuvioasa a sfatuit-o sa faca aceeasi osteneala cu postul si cu rugaciunea pentru a treia oara. Dupa inca patruzeci de zile, Anastasia a vazut aceeasi prapastie si aceeasi piatra, dar de data aceasta se afla numai un singur barbat, pe care nu-l cunostea, iar fratele ei fugise departe de piatra si nu se mai vedea. Barbatul care ramasese pe stanca a zis: Este bine pentru tine. Ai mijlocitori puternici pe pamant. Dupa aceasta, Cuvioasa Pelaghia a spus: Fratele sfintiei tale a fost slobozit din chinuri, dar nu a primit binecuvantare."

Sunt multe intamplari asemanatoare in Vietile sfintilor si ale pustnicilor ortodocsi. Daca cineva este inclinat spre o gandire ingusta despre aceste vedenii, ar trebui poate sa se spuna ca, de buna seama, chipurile pe care le iau asemenea vedenii (de obicei

Viata ei completa in lb. rusa se gaseste in cartea Arhimandritului Serafim Chichagov, Istoricul Manastirii Diveevo, St. Herman Brotherhood, 1978, pag. 530 si urmatoarele. 77 Citiri de suflet folositoare, iunie 1902, pag. 281.

in vis) nu sunt neaparat privelisti "fotografice" ale caii sufletului, asa cum se afla el in cealalta lume, ci mai degraba sunt privelisti care arata adevarul duhovnicesc despre imbunatatirea starii sufletului in cealalta lume, prin rugaciunile celor ramasi pe pamant.

Angel Meditation - Archangel Michael - Removes negativity from your life

Filosofie si religie

E uimitor ca religia si filosofia isi unesc si incruciseaza caile? Nimic mai firesc. Filosofia, in chip organic, duce cugetarea inspre imparatia religiei, spre notiunea de Dumnezeu. Daca lumea trebuie cugetata ca o unitate si altfel ea nici nu poate fi cugetata, aceasta unitate nu poate fi conceputa decat prin notiunea unui Dumnezeu, Care, filosoficeste poate fi un postulat; religios, insa, e o realitate. In primul caz, necesara ca o ultima limita: in al doilea caz, ca prima si ultima realitate.

Si aici e si deosebirea intre una si alta. Cunoasterea lumii poate ramane obiect al stiintei; valorificarea ei. Insa, e obiect al filosofiei si in ultima instanta, al religiei. Nimic nu ne poate opri de la acest mers al cugetarii. Nici limitele ratiunii si nici modalitatile realizarii. Caci, cum foarte judicios observa Ioan Petrovici, "Oricat nu este ingaduit fapturii noastre sa treaca de anumite limite, este o privinta in care ea poate sa le depaseasca, anume de a vedea ca limitele sale nu sunt si limitele lucrurilor... si care ingaduie pentru filosofie schitarea unei infatitari ideale, indiferent de masura in care aceasta se poale realiza. Si intrucat stiinta "nu pune pietre de hotar intre cugetarea stiintifica si dreptul de a cauta absolutul in religie, ea asigurand doar busola metodei", cautarea acelui principiu unitar al lumii apare ca un imperativ logic pentru filosofie, ca o realitate absoluta pentru religie.

Filosofiul german Otto Liebmann caracterizeaza in chip foarte plastic incercarea cugetarii stiintifice de a reduce lumea si cugetarea la meschinele proportii ale perspectivei stiintifice, asemanand acest procedeu cu procedeul omidei: "Omidei care se taraste pe frunza din tufis ii pare ca atat e lumea cat e frunza pe care sta. Pipaind cu trupu-i frant, incoace si incolo si negasind nimic, conchide: Si in afara de frunza mea nu exista nimic. Asemenea concluziilor omizii e oricare dogmatist".

Prima afirmare o face orice materialist, a doua orice agnostic pozitivist. Daca am ramane in aceste ipoteze n-am imita decat drumul greoi si cugetarea meschina a omizii. Dar, ca si omida, care de la o vreme sparge crisalida, devine flutur si zboara spre zarile albastre, "cugetarea stiintifica" paraseste biata frunza a experientei si pe aripile filosofiei se indreapta spre nemarginire, spre absolut, spre Dumnezeire. Catre aceasta lume ne duc si caile ratiunii, ca si cele ale credintei. Si unde caile ratiunii inceteaza, incep cele ale religiei, ale credintei. Caci cugetarea si meditatia filosofica ne duc pana la postularea unei lumi transcendentale, dar nu pot pasi singure peste ea, in realitatea unei alte vieti. Aici apare religia. De pe zarea unde liniile filosofiei se sting intr-o ultima formula, vaga si eterata, aceea a normelor absolute, se deschide intr-o noua perspectiva lumea clara si precisa a unei alte realitati transcendentale, in plina putere de creatie. E lumea religiei, e lumea credintei. E imparatia lui D-zeu. Filosofia duce fatal la ea, dar nu poate trece peste ea. Cand trece, ratiunea cedeaza locul credintei si filosofia religiei. Deci, raportul intre religie si filosofie este un raport de organica completare: filosofia duce fatal la religie, religia completeaza in chip necesar drumul lasat deschis de filosofie. Nici vorba, deci de o filosofie materialista sau atee. O astfel de filosofie este un nonsens. Ea este literatura si adesea proasta literatura, facuta pe marginea manualelor de zoologie, chimie, biologie, fizica etc, dar nu filosofie si nici macar "stiinta". Stiinta a incetat de a fi din chiar clipa cand a incercat a forta fenomenul, spre a trece peste el. Filosofie nu poate fi, atata timp cat, afirmand numai fenomenul, tagaduieste absolutul.

Din toate acestea rezulta ca intre stiinta pozitiva, filosofie si religie, cand domeniile le sunt bine determinate, raporturile sunt normale si de fireasca si necesari colaborare in templul comun, al stiintei in genere.

Ca au fost si sunt conflicte? Ele au fost si sunt posibile si explicabile si astazi. Si vor fi inca, atata timp cat va subzista cauza lor producatoare. Si aceasta cauza sta in calcarea domeniilor uneia de catre alta, vina fiind cand din partea uneia, cand din partea alteia. Si, spre a exemplifica, cazurile sunt numeroase si notorii, unde conflictul l-a creat teologia, cand, din motiv de dogma, combatea sfericitatea pamantului, sau existenta antipozilor, sau sistemul heliocentric al universului etc. "Motive dogmatice", care erau de fapt "erori dogmatice". Dar vina a fost si din partea stiintelor exacte si mai ales din partea lor, cand au crezut ca de pe biata frunza a pozitivismului lor vor putea sa dea o conceptie unitara despre lume, nevrand sa vada mai departe decat biata frunza a experientei lor stiintifice. Adevarata stiinta, insa, ca si adevarata filosofie duc la religie, ca la detinatoarea ultimelor temeiuri ale esentelor si existentelor, deci, a intregii realitati fenomenale si noumenale, cum s-ar zice in limbaj filosofic, sau a tuturor celorvazute si nevazute, cum spunem noi, teologii, in Simbolul credintei.

Cand timpul si omul isi pierd rabdarea

"Timpul nu mai are rabdare cu noi", este o expresie pe care o auzim astazi tot mai des. O rosteste omul care, in goana sa, ajunge sa vada in mod deformat lucrurile. In virtutea inertiei, omul zilelor noastre nu mai constientizeaza cursul lin al timpului, acelasi dintru-nceput.
Preocuparea omului cu timpul, a condus, inca din vechime, la inventarea unor instrumente, datorita carora sa-l poata intelege, precum si la stabilirea unei unitati de masura, a unor multipli si submultipli. In functie de ele, cu privirea pe ceas, ori pe calendar, omul isi rostuieste viata. Toate acestea ne arata insa curgerea lui uniforma. In schimb, noua timpul nu ne mai ajunge. Secunda, minutul, ora si ziua, ni se par prea scurte. Oare avem atat de mult lucruri de facut, ori noi ne-am pierdut de fapt rabdarea cu timpul?

Batranii nostri aveau alta relatie cu el. Chiar daca si pentru ei acesta parea ca si-a pierdut rabdarea, ei nu deznadajduiau. Taranul roman cunostea faptul ca timpul se observa si se intelege cel mai bine, din afara lui. De aceea, el isi oranduia viata nu atat din persepectiva timpului istoric, cat a vesniciei. Acesta isi savarsea lucrul sau, zabovind. Isi chivernisea bine timpul, cunoscand ca “graba strica treaba”. El stia ca lucrurile care dureaza in timp, necesita timp.

Noi, cei de astazi, traim un raport nefiresc cu timpul. Ne-a devenit povara. Mai mult, parca am fi angajati intr-o intrecere acerba cu el. Traim cu teama de a nu mai putea tine pasul cu acesta. De aceea, mersul lumii de azi este de fapt o fuga. Pasul molcom este demodat in acest "secol al vitezei".

Nu mai vedem in timp un camarad, ci un potential dusman. Intr-un fel este firesc, de vreme ce lucram la norma. Suntem mereu in contratimp. Ne plangem apoi de faptul ca rodul mainilor noastre este lipsit de calitate, frumusete si durabilitate. Invocam o permanenta lipsa a timpului. Ne plangem apoi ca nu avem prea multi prieteni. Nici nu se poate altfel.
Pierdem din vedere sensul profund al timpului, uitand ca orice clipa poarta in sine pecetea vesniciei. Asa se face ca uneori suntem foarte rezervati in a mai acorda altora macar cateva clipe din timpul nostru. Uitam ca Dumnezeu ne-a daruit noua tot timpul Sau, anume vesnicia Sa. Timpul si noi, ne vom fi pierdut rabdarea, dar, vesnicia, ne asteapta. Atunci, de ce ne tot grabim?

Ultima arma a diavolului: Eu nu exist

Ultima arma a diavolului: Eu nu exist !

Clive Staples Lewis concentreaza minunat acest lucru, spunand: "In ce priveste diavolii, omul poate face doua greseli la fel de insemnate, dar opuse. Una e sa nu creada in existenta diavolilor. A doua e sa creada in existenta lor si sa-si bata capul cu diavolii in prea mare si daunatoare masura. Diavolii insisi se bucura in aceeasi masura de ambele erori si-l vor saluta pe materialist, ca si pe magician, cu aceeasi desfatare." Aici vom vorbi despre prima greseala pe care o poate face omul, anume aceea de a nu crede inexistenta diavolilor.

Cand nu credem in existenta diavolului, ajungem sa punem toate relele petrecute in noi si in jurul nostru si in lume sub influenta mediului, a astrelor, a conditiilor sociale, a oamenilor "rai", etc. Astfel, omul ajunge sa creada mai mult in noroc si in ghinion, in lucruri intamplatoare si in hazard, in zodii si in influente astrale, cat si in vointa lui ca singur izvor al binelui si al raului, decat in lucrarea neincetata de ispitire a oamenilor, lucrata subtil de diavol.
Cand omul ajunge sa nu mai creada in diavol, el isi pierde si credinta in Dumnezeu. Din moment ce in mintea omului diavolul nu mai exista, binele si raul atarnand doar de vointa lui, el fiind "liber" de orice determinare transcendenta, nici Dumnezeu nu isi mai gaseste locul in viata sa.
Exista ispita de a spune, "cred in Dumnezeu, insa diavolul este ceva comic". In acest caz, inselarea cuprinde intreaga minte a omului. Daca exista Dumnezeu, exista si diavol, iar daca Dumnezeu se face simtit in viata omului, tot asa se face simtit si diavolul in viata omului. Totul tine insa de vointa omului, care poate impiedica atat pe Dumnezeu, cat si pe diavol, de a-si face loc in inima si viata lui.
Cat timp diavolul ramane ascuns cunostintei si credintei omului, el poate lucra in voie, "bagandu-si coada" in toate planurile omului, in toate faptele si in toate relatiile pe care omul le are cu semenii sai.
Mai dureros insa este faptul ca atunci cand nu credem intr-un pericol sau risc, nu aveam cum si de ce sa ne pazim in fata lui. Suntem descoperiti si fara pic de aparare. Nimeni nu se pazeste acolo unde nimeni nu ataca, nimeni nu lupta cu ceva inexistent, nimeni nu poarta arme fiind de unul singur.

Din momentul in care constientizam lucrarea diavolului si credem in existenta lui, lupta devine mai aspra si mai intetita. Fiind descoperit, el lupta mai pe fata si mai aprig, "racnind ca un leu" in fata celor ce il privesc descoperit. Cand un dusman nelupta intr-ascuns, el o face subtil, putin cate putin si pe termen lung, insa atunci cand este descoperit, el isi arunca in lupta, deodata, toate armele sale.
Cand ajungem sa ne dam seama ca gandurile rele ce ne vin in minte nu sunt izvorate de noi, ca maniile ce ni se aprind in inima nu sunt proprii firii noastre, aceasta fiind fundamental buna, cand patimile noastre nu sunt roade ale libertatii, abia atunci reusim sa luptam cu ele si sa ne schimbam mintea, induhovnicind-o, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
"Omul nu este dusman al omului. Doar diavolul este dusman al omului." Daca am crede acest cuvant, cu mult mai usor am trece peste rautatile vazute sau simtite din partea celor de langa noi. Daca am vedea cum diavolul lucreaza prin oamenii neatenti la lucrarea lui in ei, nu am mai lovi in oameni, intorcandu-le rautatile, nu am mai suferi in fata rautatilor lor, ci am avea mila de ei, oricat de mult ne-ar lovi ei.
Cand nu mai credem in diavol, ajungem sa luptam cu omul de langa noi, sa urmam legii talionului, care zice "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte", sa luam totul personal, sa vedem in toti aceia care ne sunt greu de suportat numai lovituri si impunsaturi intentionate.

Cand diavolul nu a reusit sa-L ispiteasca pe Hristos, in pustie, el a trecut la a-L lovi prin oamenii de langa El, prin ucenici si prin preotii Templului iudaic. Un apostol se leapada de El de trei ori, un altul Il vinde, iar preotii Legii Vechi ii cer rastignirea. Cu toate acestea, El nu a cazut din dragostea fata de ei, stiind si vazand cu diavolul lucreaza prin ei asupra Lui, cum ei se comporta inconstient, drept pentru care a si zis: "Iarta-i, Doamne, caci nu stiu ce fac."
Diavolul exista, insa cauta cu toata puterea sa ramana ascuns.
Diavolul ne pacaleste, cum ca nu exista, pentru a putea sa ne piarda fara prea mare lupta.

Aliluia

Secrets of the universe

Sfintii Mucenici Mina, Ermoghen si Eugraf

Sfintii Mucenici Mina, Ermoghen si Eugraf au trait la sfarsitul secolului al III-lea si inceputul secolului al IV-lea. Sfintii Mina si Ermoghen s-au nascut amandoi la Atena. Acestia au locuit insa in Bizant fiind in slujba imparatului Maximian. Mina, vestit pentru marea sa invatatura si darul elocintei a fost trimis de catre imparat la Alexandria pentru a restabili linistea orasului. Sfantul Mina a mers si a restabilit cu adevarat ordinea, dar pe crestini i-a lasat in pace, declarandu-se crestin. Afland despre ceea ce s-a intamplat, imparatul l-a trimis pe prefectul Ermoghen pentru a-l convinge pe Mina sa renunte la credinta crestina, si pentru a-i persecuta pe crestini.

Ermoghen a implinit ordinul imparatului: el l-a adus pe Sfantul Mina inaintea judecatorului, i-a taiat picioarele si limba, i-a scos ochii, apoi l-a aruncat in inchisoare. Dar acolo S-a pogorat la Sfantul Mina tamaduindu-l, Domnul Iisus Hristos. Vazandu-l pe Sfantul Mina vindecat cu desavarsire, Ermoghen s-a convertit si el la crestinism, fiind botezat de Sfantul Mina. Ermoghen a propovaduit Cuvantul lui Dumnezeu si a fost numit Episcop al Alexandriei. Imparatul i-a supus pe amandoi la chinuri, pe care sfintii le-au indurat. Privind la vitejia celor doi marturisitori si la minunile pe care le lucra Dumnezeu prin ei, secretarul si prietenul Sfantului Mina, pe nume Eugraf, a stat inaintea tribunalului si i-a strigat imparatului: "Si eu sunt crestin!". Auzind aceasta insusi Imparatul l-a decapitat atunci pe Sfantul Eugraf dupa care a ordonat calailor sa-i decapiteze pe Sfintii Mina si Ermoghen. Sfintele lor moaste au fost duse in Constantinopol, unde au facut multe minuni.

Invatatura >> Cele 10 porunci Dumnezeiesti

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.
2. Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor.
3. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert.
4. Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste.
5. Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant.
6. Sa nu ucizi.
7. Sa nu fii desfranat.
8. Sa nu furi.
9. Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.
10. Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau.

Interviu Cu Dumnezeu

-Ai vrea sa-mi iei un interviu? deci…..zise Dumnezeu.

-Daca ai timp.… am raspuns eu.

Dumnezeu a zâmbit, spunând:

-Timpul meu este eternitatea. Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?

-Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu a raspuns:

-Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, apoi iarasi tânjesc sa fie copii; că îsi pierd sanatatea ca sa faca bani si apoi îsi cheltuiesc banii ca sa-si refaca sanatatea; faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp. Apoi am intrebat:

-Ca un parinte, care sunt câteva din lectiile de viata, pe care ai dori sa le învete copiii Tai?

-

-Multumesc pentru timpul acordat..am zis umil. Ar mai fi ceva : ce ai dori ca oamenii sa stie ?Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc si ca dureaza mai multi ani ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar pur si simplu nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oamnei se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit;sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca de asemenea trebuie sa se ierte pe ei insisi.

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a zis:

-Doar faptul ca sunt aici, intotdeuna…

Viata Sfintei Parascheva

Potrivit cazaniei pentru ziua de 14 octombrie, intitulata "invatatura de viata Prea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva", din Cartea romaneasca de invatatura la duminicele peste an si la praznice imparatesti si la sfinti mari, cel dintai cuvant de invatatura despre viata Prea Cuvioasei Parascheva tiparit in limba romana in Moldova, prin osardia Mitropolitului Varlaam (Iasi, 1643), intocmit dupa un manuscris-prototip, grecesc sau slavon, "aceasta sfanta si preacuvioasa fecioara Parascheva era de mosie din Epivat, nascuta din parinti credinciosi si crestini buni intru toata viata sa cu milostenie si cu fapte bune lui Dumnezeu ingaduia".
Sfanta avea si un frate pe care parintii l-au trimis "la carte". Acesta a parasit parintii si lumea, s-a calugarit luand numele de Eftimie "si pentru multe a lui bunatati fu pus arhiereu si pastor la scaunul ce se chema Madite", iar sfanta in casa parintilor ei petrecea.
La varsta de 10 ani, fiind ea intr-o "biserica a Precistei", auzi cuvantul evanghelic: "Cine va vrea sa vie dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa vie dupa Mine". De acest cuvant ca de o sageata fu ranita la inima.
Iesind din Biserica, a impartit saracilor hainele si "podoabele fetesti". Desi a fost mustrata de parinti pentru aceasta fapta ea "de multe ori da saracilor vesmintele sale" si nu lua in seama mustrarea pa care i-o faceau parintii; "inima ei ardea cu focul Duhului Sfant".
Parasind "frumusetea acestei lumi", merse in "adancul pustiei", se darui postului si nedormirii si rugii. Nu avea de acolo "grija de pluguri, de boi, nici de cai, nici de vesminte si asternuturi, nici de mancari si de mese, nici de casa sau slujnice, ci numai de curatia sufletului si de raspuns judetului ce va sa fie".
Ea "pururea suspina si neparasit tanjea cum isi va infrumuseta sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va indulci de vederea Mirelui sau, de slava si de lumina si de bucuria cea fericita. De aceasta, ochii de lacrimi ii erau intunecati pururea".
Infruntand barbateste viclesugurile si mestesugurile diavolesti, s-a nevoit asupra firii sale infrumusetandu-si sufletul cu dumnezeiestile invataturi ale Mantuitorului.
Dupa ce a petrecut in pustie mai multi ani, intr-o noapte un inger i-a spus: "Sa lasi pustia si la mosia ta sa te intorci ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu pe Care L-ai iubit".
Daca a avut aceasta vedenie, sfanta "fara de voie lasa pustia si se intoarse in lume si la Tarigrad veni. Si mereu in biserica Precistei ce este in Vlaherna si catra icoana Sfintiei Sale cazu si cu lacrimi se ruga asa si zicea: "N-am alta nadejde, n-am alt acoperamant, Tu-mi fii indreptatoare, tu-mi fii folositoare. Ca pana am umblat in pustie pe tine te-am avut ajutor, iar acum, daca m-au intors in lume, indrepteaza-ma pana la sfarsitul vietii mele ca alta nadejde nu am".
"Asa cu tot sufletul se ruga si la mosia sa se duse. Si acolo nu multa vreme petrecu. Truda catra truda si durere catra durere adauga cu post si cu nedormite pe sine se infrumuseta, cu lacrimi pamantul uda si asa se ruga: "Doamne, lisuse Hristoase, cauta din locasul Tau cel sfant; am lasat toate si dupa Tine am calatorit in toata viata mea. Si acum, indura-te Doamne, spune ingerului bland sa ia cu pace sufletul meu. Si-si dadu luminat sufletul in mana lui Dumnezeu si nimanui nu spuse de unde a fost si cine este".
"Dumnezeu vrand sa proslaveasca pe roaba Sa, ce tocmai?" Murind un corabier, trupul sau a fost aruncat in mare. Valurile scotandu-l la mal, "un sihastru ce petrecea in acel loc ruga pe niste crestini de luara acel trup" si sapand o groapa pentru inhumarea acestuia "aflara trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred si plin de mireasma", alaturi de care au inmormantat trupul cel rau mirositor al corabierului.
Unul dintre oamenii care sapasera groapa, anume Gheorghe, vazu noaptea, in vis, "o imparateasa pe un scaun luminat sezand si multime de ingeri in jurul ei. Unul dintre ei ii lua de mana, il ridica si-i zise: Gheorghe pentru ce n-ati socotit trupul Sfintei Parascheva? Ce l-ati uitat asa? Nu stiti ca Dumnezeu a iubit frumusetea ei si a vrut sa o proslaveasca pe pamant?"
Iar imparateasa aceea minunata ii spuse: "De sarg sa luati trupul meu, in loc de cinste sa-l puneti. Mosia mea este Epivat, unde locuiti voi acum". Aceeasi vedenie a avut-o si o femeie, ce se chema Eftimia, intr-acelasi chip si intr-aceeasi noapte si a doua zi amandoi intr-un chip spusera tuturor.
Acestea daca auzira toti cu bucurie si cu osardie cursara (alergara), cu lumini si cu tamaie si cu mare cinste o luara si in biserica "Sfintilor Apostoli" o pusera. Si acolo multe si minunate semne facea intru cinstirea Sfintei Treimi.
In toate partile invecinate localitatii Epivat s-a raspandit vestea despre minunile Prea Cuvioasei Parascheva. Multi bolnavi se vindecau prin rugaciuni, in preajma moastelor ei. Se spune ca locuitorii dreptcredinciosi din Epivat, cinstind memoria Prea Cuvioasei, au zidit chiar pe locul unde au trait parintii ei si unde ea insasi a vazut lumina, o biserica.
Patriarhul Eftimie al Tarnovei, in scrierea sa despre Prea Cuvioasa Parascheva, a redat ceea ce aflase el probabil din viata sfintei scrisa de diaconul Vasilisc si ceea ce pastrase traditia despre acest vlastar slavit al Bisericii.
In aceasta scriere, patriarhul, ca si Varlaam mai tarziu, s-a oprit la cateva generalitati referitoare la viata Prea Cuvioasei, fara a preciza tara sau regiunea geografica in care s-a nascut si nici timpul cand a trait ea. Se mentioneaza doar ca ea s-a nascut in Epivat, dar nu se dau nici un fel de relatii de ordin geografic privind regiunea in care se afla localitatea.
Toponimul epivat, adica loc inalt, deriva de la grecescul a urca, a se inalta. Deci aceasta localitate, cu numele Epivat, era situata intr-o zona geografica mai inalta, in comparatie cu nivelul marii si al litoralului. Studiindu-se critic viata Prea Cuvioasei Parascheva, scrisa de Patriarhul Eftimie si cea scrisa de Matei al Mirelor s-a ajuns la concluzia ca istorica localitate Epivat era situata unde se afla acum asezarea Boiados (toponim turcesc), pe tarmul Marii de Marmara, subprefectura Silivriei in Tracia.
Pe harta Peninsulei Balcanice, Silivria (Silimbria) este plasata pe malui Propontidei (Marea de Marmara), la sud-est de Constantinopol. Regiunea in care se afla Silivria se numea Trada, toponim care negresit aminteste de vechii locuitori traci ai acesteia.
In orasele si satele situate, indeosebi, pe tarmurile marilor de Marmara si Neagra locuiau numerosi greci, alaturi de vlahi, populatie de origine traca. Intre timp vor fi patruns in aceasta regiune si locuitori de origine slavo-bulgara.
Patriarhul Eftimie, in scrierea despre Sfanta Parascheva, nu se refera nici intr-un fel la originea ei etnica. In viziunea fericitului patriarh, sfanta era un vlastar al Ortodoxiei, o fiica vrednica a Bisericii Ortodoxe.
Dar lipsa precizarilor asupra locului si timpului unde s-a nascut, a lasat loc ipotezelor.
Pornind de la un panegiric cu privire la viata si stradaniile Patriarhului Mihail Cerularie al Constantinopolului (1043-1059), scris de Mihail Psellos, contemporanul acestuia, in care sunt cuvinte de lauda referitoare la Episcopul Eftimie (fratele Prea Cuvioasei Parascheva) din scaunul Maditelor (contemporan al patriarhului), s-a formulat concluzia potrivit careia Sfanta Parascheva a trait in prima jumatate a secolului al XI-lea.
Dupa o suta de ani diaconul Vasilisc, aducand la indeplinire dispozitia Patriarhului Nicolae al IV-lea Muzelon a scris viata ei, pe care vor fi folosit-o si alti aghiografi, iar dupa mai bine de doua secole a folosit-o Patriarhul Eftimie ca izvor documentar al scrierii sale despre Sfanta Parascheva.

Slava Tie pentru nadejdea vietii nestricacioase, ,nepieritoare desavarsite

Salava Tie in ceasul tihnit al inserarii, Slava Tie, celui ce ai revarsat asupra lumii LINISTE,

Slava Tie pentru raza de ramas bun a soarelui care apune,

Slava tie pentru odihna somnului adanc,

Slava tie pentru bunatatea ta, care se arata in intuneric , cand lumea toata pare a fi departe,

Slava tie pentru rugaciunile smerite ale sufletului,

Slava tie pentru desteptarea fagaduita, pentru bucuria zilei fagaduita , vesnice neanserate, S

Slava tie Dumnezeule, in Veci,

Slava tie Dumnezeule, In veci

Simplificati-va Viata

Din fericirea lumeasca iese stresul lumesc“Cu cat oamenii se indeparteaza mai mult de viata cea simpla, fireasca si inainteaza spre lux, cu atat creste si nelinistea din ei. Si cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu, este firesc sa nu afle nicaieri odihna. De aceea umbla nelinistiti chiar si imprejurul lumii - precum cureaua masinii imprejurul rotii nebune[1] - pentru ca in toata planeta noastra nu incape multa lor liniste. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumeasca iese stresul lumesc. Educatia exterioara cu stres duce in fiecare zi sute de oameni (chiar si copii mici) la psihanalize si la psihiatri si construieste mereu spitale de boli psihice si instruieste psihiatri, dintre care multi nici in Dumnezeu nu cred, nici existenta sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinta ca acesti oameni sa ajute suflete, cand ei insisi sunt plini de neliniste? Cum este cu putinta ca omul sa mangaie cu adevarat, daca nu crede in Dumnezeu si in viata cea adevarata, cea de dupa moarte, cea vesnica? Cand omul prinde sensul cel mai adanc al vietii celei adevarate, i se indeparteaza toata nelinistea si-i vine mangaierea dumnezeiasca, si astfel se vindeca. Daca ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice si le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi facut bine toti cei ce ar fi crezut in Dumnezeu, pentru ca ar fi cunoscut sensul cel mai adanc al vietii.

Oamenii incearca sa se linisteasca cu calmante sau cu teorii yoga, si nu vor adevarata liniste, care vine atunci cand se smereste omul si care aduce mangaierea dumnezeiasca inlauntrul lor. Si turistii care vin din tari straine si umbla pe drumuri, prin soare, caldura, praf, prin atata zapuseala, gandeste-te cat sufera! Ce sila, ce apasare sufleteasca au, de ajung sa socoata destindere aceasta chinuiala exterioara! Cat sunt de izgoniti de ei insisi, de ajung sa socoata aceasta chinuiala drept odihna!Cand vedem un om cu o neliniste mare, cu mahnire si suparare, desi le are pe toate - nu-i lipseste nimic - atunci sa stim ca-i lipseste Dumnezeu. In cele din urma, oamenii sunt chinuiti si de bogatie, pentru ca bunurile lumesti nu-i implinesc sufleteste; sufera de un chin indoit. Cunosc oameni bogati care au de toate si nu au copii, si tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbari, sunt chinuiti de toate. “In regula”, ii zic unuia, “daca ai timp liber, fa-ti cele duhovnicesti. Citeste un Ceas[2], citeste putin din Evanghelie”. “Nu pot”, imi spune. “Fa un bine, du-te la un spital si mangaie un bolnav”. “Cum sa merg pana acolo?, imi raspunde. “Si de ce sa fac aceasta?”. “Du-te si ajuta vreun sarac de prin vecini”. “Nu, nu ma multumeste nici aceasta”, spune. Sa aiba timp liber, sa aiba o gramada de case, sa aiba toate bunatatile si sa se chinuiasca! Stiti cati astfel de oameni exista? Si se chinuiesc pana ce li se stramba mintea. Infricosator! Si daca nici nu lucreaza, ci isi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiti oameni. Daca ar avea cel putin un serviciu, ar fi mai bine.