ANATEMA

Anatema este cea mai grea pedeapsa pe care o poate da Biserica. Ea se da contra celor ce dispretuiesc si ataca adevarurile dogmatice, morale si de cult si prin aceasta, ei duc la ratacire si pierzare de suflet pe cei nestiutori, devenind periculosi societatii bisericesti. Anatema cuprinde blestem, afurisenie si predare a celui anatemisit pe mina satanei, de care asculta si ale carui fapte si misiune o implineste, devenind mort sufleteste si vrajmas lui Dumnezeu. Ceea ce este pedeapsa cu moartea in legile de stat, este anatemisirea in legile Bisericii. (Exod. 8,32; Lev. 20, l-22 Deut. 13,1-10; 17,1-9; 20, 2-15; Mat. 21,18; Rom. 9,3; I Cor. 5,1-3; 16,2-12; Gal. 3,8-9; Const. Ap. II, 28,47-50). Prin anatemisire, "se afieroseste acela diavolului si mai mult sa n-aiba parte de mintuire si sa se faca instrainat de Hristos" Pidai. N. f. 269.

-Nimanui dintre crestini sau clerici, nu-i este ingaduit sa intrebuinteze anatema, nici chiar in gluma, caci face mare pacat (Mat. 5, 21-26); numai Sfintul Sinod poate folosi aceasta anatema, dupa ce a epuizat toate mijloacele de indreptare si cel vinovat a fost judecat si osindit public, pentru fapte contra adevarurilor lui Dumnezeu si a Bisericii Sale (Lev. 26,14-46; Deut. 28,15-58; Ps. 110, 1-31; Canoanele: I ec. 1; VII, 7; IV ec. 2; 7, 15, 27; VI ec. 23 si Gangra 1, 20; Laod .29, 30, 35; Cart. 81, Io9, llo, 111, 112,113,114,115,116; Sf. Sofia 3; Sf. Vasile 88).

 -Anatema este despartirea de Dumnezeu si impreunarea si mostenirea satanei. Iar, al patrulea sfint sobor, pentru anatema graieste asa: nici un om credincios crestin, sa nu-si zica anatema, ci numai ereticilor si calugarilor care leapada chipul si nu vor sa se mai intoarca; iar, de vor veni spre pocainta, primeste-i si-i imbratiseaza, pentru ca Domnul Iisus Hristos, care s-a pogorit din ceruri pentru spasenia noastra zice: "N-am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta" si "mare bucurie se face in ceruri pentru un pacatos care se pocaieste". ILT, 33.

 - Model de anatematisire: Ps. 110. "In numele Tatalui si-al Fiului si-al Sfintului Duh, Treimea cea de o fiinta, prin puterea data Sf. Apostoli si prin ei tuturor episcopilor de a lega si de a dezlega noi membrii Sf. Sinod..., dupa ce am epuizat toate mijloacele de indreptare, cu adinca parere de rau si mihnire sufleteasca, aruncam anatema asupra ereticului..., potrivit cu faptele sale, noi chemam ca martori pe Sfinta Fecioara Maria, pe toti Sf. Ingeri, pe Patriarhi si Prooroci, pe Sf. Ioan Botezatorul, pe Sf. Apostoli si Evanghelisti, pe Sf. Mucenici si Mucenite, pe Sf. Ierarhi si Pastori, pe Sf. Cuviosi si Cuvioase si pe toti dreptii care au adormit de la Adam si pina astazi, ca in chip nevazut sa-si uneasca glasurile cu noi, cerind de la Scaunul Prea Sfintei Treimi dreptate si razbunare (Apoc. 6,10), pentru adevarurile si legile incalcate si batjocorite de ereticul..., care, ca un lup si fiara salbatica, pus in slujba diavolului, cauta sa piarda si sa nimiceasca turma lui Hristos, pentru care, Fiul lui Dumnezeu si-a varsat singele pe Cruce (F. Ap. 20, 38,31; II Petru 2,1; Mat. 7,15). Pamintul sa nu-i sufere picioarele ca sa umble pe el; apa sa nu-l spele si sa-l hraneasca, cind o va bea, aerul sa nu-i usureze respiratia. La fiecare pas sa fie cuprins de spaima mortii adusa de pacatele lui; asupra capului sa se invirteasca pacatul lui Cain (Fac. 4, H-16) si secera lui Zaharia (5,1-4) ca sa-i curme viata lui. Singele lui sa se innegreasca si maruntaiele lui sa putrezeasca. Damblaua sa cuprinda toate madularele lui, de la picioare pina la cap, sa nu mai auda si sa nu mai vada, ca sa nu mai huleasca si nici sa mai vorbeasca contra lui Dumnezeu (F. Ap. 3, 11; Regi 5, 6). Masa si hrana lui sa se prefaca in amaraciune, iar bautura lui in venin chinuitor (Lev. 26,26). Somnul lui sa fie tulburat de diavol, care sta de-a dreapta lui (I Regi 16,14; 19,9) si furia lui Nabucodonosor sa-l stapineasca (Daniel, 4, 13; 5, 21); satana sa-i umbreasca viata lui cu aripile sale cele negre ca un stapinitor, care-l aduce la muncile cele vesnice. Munca lui sa fie blestemata, agonisirea lui in pulbere sa se prefaca. Urmasii lui intr-un neam sa se stinga daca vor fi ca el, iar tineretea lor sa fie secerata de moartea cea napraznica (I Regi 2, 34; Iov, 1, 18-19). Dupa moarte, trupul lui sa nu-l primeasca pamintul, ci sa stea ca un cadavru innegrit si cuprins de imputiciune. Sufletul lui diavolul sa-l ia, cu care s-a imprietenit si caruia i-a slujit, ca sa-l duca in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui, duhurilor celor necurate si sufletelor oamenilor celor spurcati (Matei, 25, 41; II Petru 2, 4-10; Apoc. 16-14; 19, 20). Acolo sa se chinuiasca in veacul veacului, potrivit cu faptele sale, afara de cazul ca se va dezmetici inainte de moarte, scaldindu-se si curatindu-se de lacrimile amarei pocainte, ceea ce si noi dorim s-o faca cit mai curind, caci acesta este scopul pentru care si Dumnezeu ii lungeste viata, ca el sa inteleaga si sa se pocaiasca. Amin!

Cele 7 fraze spus de Iisus Hristos pe cruce.

În orele dramatice, cât a agonizat, răstignit pe cruce

, 

Iisus a vorbit oamenilor de 7 ori. 

Cuvintele spuse atunci de Mântuitor 

reprezintă un rezumat al întregii Sale 

misiuni pe această lume. Fiecare 

evanghelist scrie despre unele dintre 

aceste rostiri, dar nu se știe exact în ce 

ordine au fost ele spuse. Paul Claudel, 

un poet creștin de origine franceză, a 

compus un eseu teologic închinat 

răstignirii: „Une poete regarde le croix” (Un poet privește crucea), în care 

stabilește succesiunea cuvintelor Celui venit să mânuiască lumea.

1.„PARINTE, IARTA-LE LOR, CACI NU 

STIU CE FAC!” (Luca 23, 34). 

Aceste cuvinte aduc aminte de porunca înnoită 

a iubirii din Predica de pe Munte, în care Iisus îi îndemna pe apostoli să-și iubească și 

vrășmașii, după cum Dumnezeu îi iubește pe muritori. Învățătura apare și în rugăciunea 

„Tatăl nostru”, în care se spune: „Și ne iartă nouă greșelile noastre/ Precum și noi iertăm 

greșiților noștri.

2.„ADEVAR GRAIESC TIE, ASTAZI VEI FI C MINE IN RAIi”(Luca 23, 43).
 
Tâlharul ce-și ispășește pedeapsa pe o altă cruce, aflată în apropierea Mântuitorului, 

primește, în al 12-lea ceas, privilegiul de a merge în Împărăția lui Hristos. Prin aceasta, se 

arată că nimeni nu este iremediabil pierdut. Primind pocăința, tâlharul intră primul în Rai, 

înaintea altora care se considerau drepți, împlinindu-e astfel o profeție din acele vremuri.

3. „FEMEIE IATA FIIUL TAU!..IATA MAMA TA!”(Ioan 19, 26-27)
 
A treia rostire. Aceste cuvinte au fost spuse de Iisus care își privea cu dragoste mama 

sfâșâiată de durere. Astfel, Preacurata devine Mama ce va purta de grijă lui Ioan, noul ei 

fiu, cel mai iubit dintre ucenicii Săi, dar și a tuturor creștinilor din lume.
4.„Mi-SETE! ” (Ioan 19, 28).
 
Până în ultima clipă, oamenii îi aruncă Mântuitorului răutatea și veninul lor, refuzând să-i 

dea apă și împingânu-i spre buzele arse un burete cu oțet. Dar Lui Iisus, răstignit, între 

pământ și cer îi este sete mai mult de dragostea omului, de ”apa vieții”. De ce oare, de 

fiecare dată când suntem flămânzi, în viață sau ne este sete, ne gândim la ajutorul 

Mântuitorului?

5. ''ELI, ELI, LAMA SABAHTANI?” (Matei 27, 46; Marcu 15, 34)
Iisus, Fiul Lui Dumnezeu, Cel Atotputernic strigă, blocat în trupul unui om, aflat în mare suferință: „Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu! De ce M-ai părăsit?”. Hristos își asumă rolul de ființă umană, până la capăt.

6.SAVARSITU-S-A!” (Ioan 19, 30)
 
Cuvintele au un dublu sens: „a se sfârși” și „a se împlini”. Domnul spune că și-a împlinit 

misiunea. Este, de fapt, începutul repunerii întregii lumi pe făgașul ne-lumesc și care, odată 

cu Învierea, reprezintă întreaga filosofie a creștinismului.
 
7.PARINTE IN MAINIILE TALE ITI INCREDINTEZ DUHUL MEU” (Luca 23, 46).
 
Omul își lasă sufletul în măinile lui Dumnezeu și se întoarce la el, acolo de unde a venit, la 

dreapta Tatălui Ceresc, acolo unde a stat înainte de toate secolele și va sta de aici, înainte, 

în vecii vecilor. 
Publlicat de AURELIAN

Adam si Eva s-au inmultit.....

Adam si Eva s-au inmultit.....

Iata un gand care sperie pe multi, tinandu-i departe de a crede in cuvantul Scripturii si in glasul Bisericii. Daca Biserica interzice si condamna casatoria dintre rude pana la gradul 8, atunci cum este posibil ca neamul omenesc sa se fi inmultit fara sa fie vorba de incest la mijloc? A tolerat Dumnezeu incestul intre frati si veri odata cu Cain si toti urmasii lui Adam? Isi schimba Dumnezeu poruncile?

Pentru toate aceste intrebari vom face lumina in cele ce urmeaza, lasand sa vorbeasca pe rand istoria, medicina si logica.

Ce spune Biblia despre istoria casatoriilor intre rude:

Mai intai, problema "incestului" nu incepe de la Cain si sora sa, asa cum s-ar crede, ci porneste chiar de la primii oameni: Adam si Eva. Cum aceasta? Prin simplul fapt ca trupul Evei a fost facut din coasta lui Adam ^[1], si ca urmare, din punct de vedere al rudeniei de consangenitate, Adam si Eva erau mai apropiati decat un frate cu o sora, sau decat un tata cu o fiica. Sfantul Ioan Gura de Aur ne explica: "A îngăduit ca sora lui Adam să-i devină acestuia soţie; sau mai bine-zis, nu sora, ci fiica sa; sau poate nici fiica lui, ci ceva mai mult, însuşi trupul lui. Iar legătura lor a stabilit-o direct de la început, ca pe o stâncă, unindu-i într-un singur întreg. De aceea nici pe femeie n-a făcut-o dintr-o natură străină lui Adam, pentru ca acesta să nu se lege cu ea ca şi cu o străină, şi nici n-a oprit căsnicia la unirea lui Adam cu Eva, ca acesta să nu se despartă, datorită unirii lui cu o singură femeie, de restul neamului omenesc." ^[2]

Asadar, daca cel mai intalt grad de rudenie al neamului omenesc nu a fost un impediment pentru binecuvantarea casatoriei lui Adam cu Eva,  inseamna ca problema incestului nu este determinata de consangenitatea in sine, ci de cu totul altceva! Vom vedea mai tarziu despre ce anume este vorba, dar pana sa ajungem acolo tinem firul istoriei.

In Vechiul Testament aflam ca imediat dupa potop au mai ramas doar patru familii inrudite intre ele, prin care sa se poata regenera neamul omenesc pe mai departe: Noe cu sotia, si cei trei fii ai lui Noe cu sotiile lor. Asadar, din atare situatie este de la sine inteles ca singura cale admisa pentru inmultirea umanitatii a fost casatoria intre verisorii de gradul I, II si posibil casatoria unchilor cu nepoatele dupa frate/sora. Daca gradele de rudenie 3 si 4 ar fi cauzat vreo problema morala sau de alta natura in acele timpuri, atunci cu singuranta Dumnezeu ar fi putut lua o masura de preintampinare: spre exemplu crutarea a inca unei familii straine de cea a lui Noe, spre a se evita astfel casatoriile intre veri. Numai ca acolo unde nu este cazul, nici Dumnezeu nu intervine.

Cateva generatii mai tarziu, aflam ca patriarhul Avraam o avea pe Saara nu numai de sotie, ci si de sora vitrega: "Şi apoi, ea îmi este într'adevăr soră după tată, dar nu şi după mamă, şi mi-a devenit soţie." Facerea 20:12. Aceasta este singura marturie pe care o avem in privinta mariajului legitim dintre frate si sora, semn ca practicarea casatoriei intre frati s-a stins mult mai devreme decat casatoria intre verisori.

Mergand in urmatoarea generatie de patriarhi, vedem ca Isaac si-a luat de sotie pe Rebeca, cea care era "fata lui Batuel, fiul Milcăi, femeia lui Nahor, fratele lui Avraam". Tinand cont ca Isaac era fiul lui Avraam, inseamna ca Batuel era verisor de gradul I cu Isaac, iar Rebeca, fata lui Batuel, era nepoata lui Issac care intre timp ii devine sotie.

Nici cu generatia patriarhului Iacob nu stau lucrurile precum le intelegem noi astazi, drept marturie stand faptul ca Iacob, indemnat ^[3] sa-si ia de femeie pe una dintre fetele unchiului sau dupa mama, se casatoreste cu Rahela, verisoara lui de gradul I.^[4] Tot cu o verisoara de gradul I se casatoreste si Esau, fratele lui Iacob^[5].

Totusi, chiar daca astazi aceste grade de rudenie sunt opritoare intre ele de la taina casatoriei, Dumnezeu binecuvinteaza casatoriile patriarhilor Avraam, Isaac si Iacob, semn ca unirea dintre rude, incepand cu gradul 3 si 4, nu erau o problema existenta pentru acele generatii de oameni. Mai mult decat atat, casniciile celor 3 patriarhi sunt exemplu de binecuvantare rostita mirilor in cadrul tainei casatoriei:"Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra. ... Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe lacob şi pe toţi patriarhii."

Sa intelegem deci, ca lucrurile nu au stat intotdeauna asa cum le cunoastem astazi. Si totusi acum, lucrurile nu sunt la fel...

Dam cuvantul medicinei:

Medicina la zi spune ca exista urmari grave de pe urma casatoriilor intre rude. Sa enumeram doar cateva: ^[6]

- Afectarea sistemului nervos central (creierul şi măduva spinării), care duce la retardare mintală si oligofrenie;

- Toate organele şi sistemele genetice sunt supuse malformaţiei;

- Pericolul bolilor degenerative creşte cu cât este mai apropiată înrudirea;

- În cazul cosangvinării de gradul I, între frate cu soră sau părinte - copil, tot al 4-lea nou-născut este foarte grav bolnav.

Cum se intampla toate aceste urmari ne spune genetica, descoperindu-ne din tainele ereditatii.

"Ereditatea, mediul si destinul sunt factorii de căpetenie care configurează diferenţele persoanei omeneşti. Ereditatea ar fi repetiţia părintelui în fii. După cum se vede in mecanismul ereditatii, fiii repetă pe părinte numai cu oarecare aproximaţie. Aşa e firesc, de vreme ce copilul e o sinteză a celor doi părinţi, o sinteză a celor 4 bunici, a celor 8 străbunici, acelor 16 stră-străbunici ş.a.m.d. Adică: pe măsură ce creşte numărul ascendenţilor în progresie aritmetică, contribuţia lor în descendenţi scade în progresie geometrică. Grafic ar fi aşa:

Aşadar, în persoana noastră trăiesc mai multe generaţii şi un număr mare de inşi. Nu strică să ne luăm puţin pe urma lor; însă - potrivit înţelesului - deocamdată, în cadrele teoriei genetice.

Suportul de transmisie al eredităţii este gena, acea granulă infinitezimală de cromatină, din lanţul cromozomilor. Gena e un centru condensat de materie vie, având să conducă multiplicarea celulelor, obţinerea formei anatomice a organelor şi a sistemelor, ritmul fiziologic, armonizarea şi sincronizarea funcţională cu organismele vecine din competenţa altor gene, precum şi durata acestora. Genea trebuie să ştie şi să facă: arhitectură, anatomie, calculul rezistenţelor, chimie, fiziologie, apărare activă, apărare preventivă, armonie muzicală, cutii de rezonanţă, armonizare istorică, previziune si multe altele.

Stiind ca suntem o sinteza a parintilor este important faptul că fiecare din cei doi părinţi ai noştri ne dau o serie completă de gene, înlănţuite împreună. Astfel, în fiecare celulă, noi avem două feluri de gene, fiecare complete în ele însele, după se vede in continuare:

Prin urmare noi suntem dubli în ce priveşte genele noastre. Fiecare din cele două lanţuri de gene conţine tot materialul necesar pentru formarea unui individ, fapt care are foarte stranii consecinţe. Mama ne dă tot materialul (în gene) pentru producerea unui individ de un anumit tip; tata, pe de altă parte, ne dă tot materialul pentru producerea altui individ, de alt tip. în acest chip, noi începem viaţa ca fiinţe duble. Fiecare suntem, într-un anumit sens două persoane, destul de legate împreună în întregime, deşi în anumite privinţe, legăturile nu sunt chiar complete. Această dublă natură a sarcinii noastre ereditare are o mulţime de urmări asupra vieţii...

Acum, un fapt de o extremă importanţă practică: deşi cei doi membri ai unei anumite gene au de a îndeplini unul şi acelaşi lucru,totuşi ei se deosebesc în felul lor de a-l face. Gena care vine de la tată tinde să producă o anumită culoare a ochiului, în vreme ce gena de la mamă tinde să producă o altă culoare. Tot asa, la modul simplist vorbind, gena de la tată produce un creier sărac şi astfel un individ stupid; gena de la mamă un creier superior şi, astfel, un individ înzestrat cu inteligenta sanatoasa. O genă poate produce ceea ce e bun şi sănătos; cealaltă, ceva ce e bolnav şi infirm. Aici vedem cat de buna este rânduială firii de a avea doi părinţi, adică avantajul de a fi dubli.

De pildă o genă de la tată poate fi defectuoasă; dacă ea ar fi singura genă care ar conduce lucrul, copilul ar fi infim în funcţiunea aceea; deci ar fi un idiot sau un debil mintal. Se poate însă întâmpla, ca gena corespunzătoare, din aceeaşi pereche, care vine de la mamă, să fie normală; atunci această genă normală, ea singură, preia întreaga sarcină, aşa încât copilul e normal; el nu e idiot, nici înapoiat mintal. In chipul acesta, defectuozitatea unei singure gene din pereche, nu are urmări rele, sau dacă are, le are aşa de mici încât nu pot fi observate. Activitatea genelor în dublu este o măsură de asigurare; individul are două şanse - în loc de una - de a-şi dezvolta în mod normal fiecare din funcţiunile sale. Numai atunci când genele din cele două lanţuri, nimerite în pereche, sunt defective- adică atât cea de la mamă cât şi cea de la tată - numai atunci funcţiunea respectivă a urmaşului e şi ea defectivă şi, ca urmare, copilul e pe rând, fie lipsit de pigmentaţia pielii, sau a ochiului, fie stupid, fie leneş, fie înapoiat mintal, sau ceva asemănător.

Acum, cateva lucruri lamuritoare: Gena normală, care formează organul şi-i conduce funcţia în condiţii normale, a fost numită genă dominantă; iar gena defectuoasă,a cărei funcţiune nu se mai manifestă, a fost numită gena recesivă. Gena care  este raspunzatoare de creşterea creierul, prin care se mijloceşte funcţia inteligenţei, e o gena dominantă; iar aceea care împiedică cresterea si functionarea normala, deci aceea care produce prostia, e o genă recesivă." (Pr. Arsenie Boca)

Să înşirăm cazuri de ilustrare concretă, cum se lucrează ereditatea: "Presupunem un tată slăbănog la minte, cu amândouă genele privitoare la inteligenţă recesive, şi o mamă inteligentă, cu ambele gene normale. In conformitate cu legile probabilităţii de la baza mecanismului eredităţii, copiii vor fi hibrizi, adică vor prezenta o genă dominantă şi alta recesivă. Cum însă caracterele genei recesive nu se manifestă decât atunci când ambele gene sunt recesive, dar nu şi atunci când cealaltă e dominantă, înseamnă că gena dominantă îşi manifestă singură acţiunea. Copiii, rezultaţi din atari părinţi, vor avea inteligenţă normală ca şi mama, atât numai că ei poartă cu ei, în mod latent şi germenul slăbănogiei, care - cum vom vedea îndată - poate să apară în urmaşii lor. Figura urmatoare ilustrează cazul:

Presupunem acum că un atare copil, cu o genă recesivă moştenire, se face mare şi se căsătoreşte cu o parteneră care are două gene recesive. Potrivit legilor probabilităţii, jumătate din urmaşi vor avea ambele gene recesive, şi, deci, vor fi proşti; cealaltă jumătate vor avea numai o singură genă recesivă şi astfel vor fi deştepţi.

Presupunem acum că un urmaş din primul caz, cu o singură genă recesivă, se căsătoreşte cu o parteneră (partener), care, la fel, are tot o singură genă recesivă. Intrucât defecţiunile nu se manifestă, amândoi părinţii sunt normali, adică inteligenţi sau sănătoşi fizic, etc; atât numai că amândoi poartă sâmburele stricăciunii în structura lor genetică. In conformitate cu legile probabilităţii, ale cazului când aruncăm doi bani deodată, vom avea 4 permutări şi 3 combinări. Cei doi bani pot cădea - cum am văzut - număr-număr, număr-coroană,coroană-număr şi coroană-coroană, adică 4 posibilităţi de aranjare, sau 4 permutări. Intrucât ordinea nu importă, ci numai faptul dacă un element e cel puţin diferit, cele 4 permutări pot fi reduse la următoarele 3 combinări: odată număr-număr, de 2 ori număr-coroană sau invers, şi odată coroană-coroană.

Avem astfel un copil (a) complet normal şi în aparenţă şi în fond, adică cu amândouă genele dominante; un alt copil (b) idiot,cu ambele gene recesive, deci fără putinţă de tămăduire; şi doi copii(c,d) cu câte o genă recesivă şi alta dominantă, în aparenţă normali, ca şi primul copil, dar în fond numai pe jumătate sănătoşi, şi care, la un recurs, adică în căsătorie, pot pierde, dând 25% din urmaşi pe dea-ntregul stupizi, atât în aparenţă cât şi în fond...Presupunem că individul b, din schema de adineauri, se căsătoreşte cu un partener cu ambele gene corespunzătoare normale, dar având o altă pereche complet recesivă. Urmaşii acestor doi părinţi,unul defectiv într-o privinţă, altul defectiv în altă privinţă, vor purta în ei sâmburii ambelor defecte, dar altfel, în manifestările lor, vor fi normali în amândouă privinţele..." (Pr. Arsenie Boca)

Figura urmatoare ilustrează cazul:

Doi părinţi idioţi, cu ambele gene ale inteligenţei recesive, nu pot avea decât toţi copiii idioţi - ceea ce, în conformitate cu aceleaşi legi ale probabilităţii, e perfect natural. Un ban ale cărui amândouă feţesunt leu, nu poate cădea decât leu, şi niciodată coroană...

Figura urmatoare ilustreaza cazul:

Inapoi in istorie

Cu toate cunostintele medicinei de astazi, genetica nu mai poate studia direct ceva esential in privinta consangvinitatii, asa ca ne intoarcem in timp, de unde ramasem. Primele generatii de oameni nu au fost in starea pe care o cunoastem astazi. Ca lucrurile au stat altfel, reiese usor din genealogiile lor:

De la Adam ^[7] si pana la Noe ^[8] oamenii au trait in medie cam 900 de ani, iar dupa Potop, durata de viata incepe sa scada semnificativ, de la o generatie la alta, pana ajungem la durata medie pe care o stim astazi:

Sem a trait 600 de ani ^[9],  Cainan a trait 460 de ani ^[10], Ragav  a trait 339 de ani ^[11], Nahor a trait 204 ani ^[12], Avraam a trait 175 de ani ^[13], si iata ca tinand firul istoriei ajungem la Iosif care a trait 110 ani ^[14], adica foarte aproape de cat traiesc oamenii astazi, si foarte departe de cat traiau oamenii inainte de Potop. Drept urmare la toate acestea, bine a a concluzionat Pr. Seraphim Rose: "E vădit deci că omenirea era cu totul altfel decât aşa cum o cunoaştem astăzi, chiar şi trupeşte".

Ce inseamna defapt aceasta scadere a duratei de viata atat de drastica, de la inceput si pana astazi? Lucrul acesta arata ca longevitatea mare a primilor oameni, a fost determinata in mare parte de calitatea materialului genetic aflat aproape de perfectiune, si de care acestia se bucurau din plin. Sa nu uitam ca Dumnezeu facuse lucrurile "bune foarte"^[15], si ca apoi a intrat pacatul in ecuatia timpului, a trupului, a sufletului si a mediului. Daca longevitatea extrem de mare nu ar fi fost determinata de aceste cauze, atunci sa ne gandim cum ar fi trait primele generatii de oameni atat de mult, daca nu ar fi avut un metabolism exemplar, daca nu ar fi avut o zestre genetica net superioara celei de astazi, care sa ii fereasca de boli ereditare, si daca mediul inconjurator nu ar fi fost atat de ostil ca astazi?

Asadar, daca nu existau mutatii genetice daunatoare, boli in general, si mai ales boli cu transmitere ereditara, inseamna ca nu exista niciun pericol ereditar determinat de casatoria intre frati si verisori. Biologul si geneticianul A. E. Wilder-Smith confirma: "Pe vremea lui Cain, căsătoria cu una dintre multele sale surori nu ar fi constituit nici o dificultate din punct de vedere genetic, neexistând decât o mică sau chiar nici o deteriorare a zestrei genetice de care să se teamă vreuna dintre părţi".

Odata cu trecerea timpului insa, vedem cum durata de viata a oamenilor scade aproape la cea cunoscuta astazi,  semn clar al degenerarii cauzate de pacat, atat in firea umana, cat si in mediul ce ne inconjoara. Drept urmare, la un moment dat, efectele negative ale deteriorarii genetice au devenit prea mari in cazul casatoriei intre rude (consangvinizarii). Ce a urmat, aflam in continuare...

Genetica acum 3500 de ani: Moise si Leviticul

Cu toată mirarea multora, documentul există, şi, cu oarecare bunăvoinţă, textul desluşeşte problema eredităţii mult mai bine, decât teoria cromozomică modernă, întrucât indică şi factorul primordial al eredităţii - Dumnezeu: mobilul, izvorul şi susţinătorul a tot ce se mişcă, trăieşte şi există1. Iată Genetica modernă, dată în nucleu lui Moise, de Mântuitorul însuşi prin revelaţie, acum 3.5oo ani pe muntele Sinai. Nu e nicio mirare: Iisus avea conducerea spirituală şi înainte de venirea Sa în trup omenesc. Pe urmă, că iniţia pe Moise în tainele eredităţii nu este nicio mirare, întrucât cine poate să cunoască mai bine omul, decât Cel ce l-a făcut şi i-a dat legile vieţii?

Iata si restrictiile lui Dumnezeu, care au reglementat problemele de ereditate aparute intre rude:

"Nimeni să nu se apropie de vreo rudă de sânge cu gândul de a-i descoperi goliciunea. Eu sunt Domnul!" (Leviticul 18:6)

"Goliciunea surorii tale, a fiicei tatălui tău sau a fiicei mamei tale – fie că s'a născut în casă, fie în afara ei – să n'o descoperi." (Leviticul 18:9)

"Dacă cineva-şi va lua [de femeie] pe sora sa, fie după tată, fie după mamă, şi-i va vedea goliciunea aşa cum şi ea va vedea goliciunea lui, aceasta-i [faptă de] ocară; stârpiţi să fie sub ochii fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale, păcatul e asupră-le." (Leviticul 20:17)

"Blestemat să fie cel ce se culcă cu sora lui dinspre tată sau cu cea dinspre mamă! Şi'ntregul popor va zice: Amin!" (Deuteronomul 27:22)

Ca poporul evreu si-a insusit poruncile acestea, sta marturie raspunsul pe care il primeste Amnon in incercarea de a se impreuna cu sora sa Tamara: "Şi l-a îmbiat să mănânce, dar el a prins-o şi i-a zis: „Vino şi culcă-te cu mine, sora mea!" Ea însă i-a zis: „Nu, fratele meu, nu mă umili, căaşa ceva nu se face în Israel; nu face această nebunie!“ (II Regi 13:11,12)

"După teoria cromozomică, vedem cum apar genele recesive în urmaşi: după legile eredităţii, care nu sunt altceva decât legile probabilităţii. După cunostintele stiintei, genele recesive apar in mod accidental, si ca urmare a interactiunii cu mediul exterior, insa dupa textul Scripturii e clar că toată recesivitatea apare în părinţi pe urma vreunui păcat. Ştiinţa, neavând termenul, nu poate da răspunsul la întrebarea: cum au apărut în ascendenţi genele defective, prin ce accident, sau după care legi? Sau mai pe larg: prin ce împrejurare, independentă şi anterioară procesului eredităţii, apar în cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale degenerative şi cu urmări dezastruoase, pentru o eventuală progenitură? Ca să răspund pe scurt, genele recesive apar în ascendenţi în chip independent, nu după legile probabilităţii, ci după legile care atârnă peste fărădelegi.Toate faptele omului, toate mişcările lui, se înseamnă undeva, într-o nevăzută carte, şi se înseamnă şi în sămânţa sa, şi cu aceasta îşi trage urmaşii sub povara isprăvilor sale. Legile vieţii sunt legile Creatorului; păcătuieşti împotriva lor, nu scapi fără mustrarea lui Dumnezeu. Deci, nu ne mai tocmim, că Dumnezeu n-ar avea cuvânt în biologie şi că venirea lui Iisus la nuntă ar fi numai un simplu fapt divers, fără o semnificaţie neînchipuit mai largă pentru aducerea şi conducerea personală a fiecărui om ce vine în lume." (Pr. Arsenie Boca)

Dispozitiile de drept bisericesc sunt confirmate de genetica

"In spiritul teoriei cromozomice, putem înţelege acum si normele de drept bisericesc in privinta căsătoriei între rudenii. Astfel, la rudenia în linie directă, căsătoria e oprită la infinit; iar în linie colaterală se îngăduie abia la depărtarea gradului opt.

De la un strămoş primar, se transmit în copii, nepoţi, strănepoţi,- cum zice Scriptura - până într-al treilea şi al patrulea neam, câteva grupuri de gene recesive - urmare a cine ştie ce păcate - însă în stare latentă. Dacă se urmează şirul căsătoriilor cu persoane sănătoase în privinţa aceea, genele lor dominante vor acoperi infirmitatea corespunzătoare şi, astfel, urmaşii au toată aparenţa sănătăţii desi pot fi purtatori ai unei gene recesive. Dacă însă urmaşii, în gradul 4, 5, 6, 7 sau 8 de rudenie se vor căsători întreolaltă, atunci în copiii lor vor apărea, cu probabilitate maximă, genele recesive ale străbunului, în pereche perfectă, şi deci, infirmitatea fără leac, corespunzătoare acestei perechi. Iată de ce Biserica, observând degenerările ce trebuie să le îndure urmaşii căsătoriţilor rudenii, declară vinovate asemenea căsătorii şi le opreşte la timp." (Pr. Arsenie Boca)

O problema de logica

Motivul principal pentru care nu intelegem corect interzicerea casatoriei intre rude este dat de logica defectuasa cu care comparam cadrele istorice pe care le desparte legea Leviticului.

A pune problema "incestului" pe seama generatiilor care au trait inainte de Legea Leviticului e ca si cum ne-am acuza stramosii de prohibitie in cazul pescuitului, fara ca inaintasii nostri sa fi apucat legea prohibitiei si pericolele care au determina existenta unei asemenea legi.

Ca sa intelegem mai bine contextul in care s-a produs necesitatea interdictiei casatoriei intre rude, vom lua un exemplu foarte intalnit astazi pe toate drumurile. Prespupunem ca monitorizam, pe o perioada lunga de timp, o intersectie care initial este nesemaforizata, iar participantii la trafic sunt putini. Regulamentul auto spune ca singurele reguli in astfel de intesectii cu trafic redus, sunt oprirea inainte de a patrunde in intersectie si acordarea prioritatii de dreapta, daca este cazul. Daca soferii respecta aceste reguli simple, nu se expun la riscuri de accident, nu exista nici alta incalcare de lege, deci nici alta vinovatie.

Odata cu trecerea timpului, se inmultesc participantii auto la traficul din aceasta intersectie, traficul devine din ce in ce mai intens si prin urmare mai riscant pentru participanti, asa incat intersectia nesemaforizata initial, necesita reguli noi si mai stricte, menite sa fluidizeze traficul actual si sa reduca riscul de accidentare al participantilor. Din momentul semaforizarii intersectiei, toti soferii vor trebui sa respecte dispozitiile noilor indicatoare si nu vor fi trasi la raspundere decat pentru incalcarea noului regulament. Asadar, adoptarea noilor reguli de trecere prin intersectie, nu sunt un motiv justificat sa tragem concluzia ca soferii care au traversat intersectia inainte de noile reglementari, ar fi vinovati de incalcarea noilor reglementari din intersectie, din simplul motiv ca noile reglementari inca nu erau promulgate la momentul acela, deci nici vinovatia nu exista.

De aceea, a trage la raspunderea incestului primele generatii de oameni, e ca si cum am acuza soferii de incalcarea noilor reguli ale intersectiei semaforizate, pentru modul in care au traversat intersectia cand inca nu era semaforizata. Pur si simplu sunt doua ipostaze diferite in timp ale aceleasi intersectii. Tot asa stau lucrurile si cand vine vorba de ipostaza casatoriei (intersectia) si cei care o traverseaza (participantii la trafic). Intr-un fel mai simplu stateau lucrurile atunci, deoarece nu existau riscurile medicale care exista astazi, si in alt fel stau lucrurile astazi, deoare riscurile medicale sunt mult mai mari ca alta data.

Si cum era sa nu reglementeze Dumnezeu la timp casatoria, intersectia dragostei dintre barbat si femeie, asa incat sa raspunda la toate nevoile inmultirii neamului omenesc si la toate riscurile inaintarii pacatului in fire?

Si totusi mai este un motiv

Daca pana acum am aflat ca interzicerea casatoriilor intre rude are la baza un motiv de ordin medical, totusi lucrurile nu se opresc aici, caci omul nu este doar trup ci si suflet. Cand vine vorba de inmultirea neamului omenesc, de la inceput si pana astazi, Sfantul Ioan Gura de Aur ne lamureste de ce radiografia umanitatii are forma unui arbore: "Aşadar în felul acesta Dumnezeu, dintr-un singur om, Adam, a făcut să se nască tot neamul omenesc, la fel ca ramurile din trunchiul copacului. Şi pentru ca iubirea să nu se micşoreze, ci să se întindă la toată omenirea, n-a îngăduit ca oamenii să se căsătorească cu surori şi fiice, impunându-ne despărţirea de rudele noastre." De aici, intelegem cat de mult s-ar fi racit racit dragostea dintre oameni, daca omenirea nu ar fi fost stimulata printr-o porunca care sa o scoata din sfera ingusta a familiei la timpul potrivit.

Odata cu inmultirea neamului omenesc a fost necesara extinderea geografica pe suprafete mari, extindere care a generat diferente de ordin material: zone mai sarace si zone mai bogate, oameni mai saraci si oameni mai bogati. Formarea natiilor dupa potopul lui Noe si inmultirea limbilor dupa darmarea turnului Babel ¹⁶ a fragmentat omenirea si mai mult: au aparut diferente culturale, lingvistice si de ordin psihosocial. Ce au nascut toate aceaste diferentieri intre oameni? Ura intre popoare,  vrajba intre semeni, ucideri, siluiri, cotropiri si multe alte nedreptati.

Drept urmare, omenirea s-ar fi stins in egoism si ura, daca dragostea dintre barbat si femeie nu s-ar fi transmis in toata umanitatea, asa cum un copac s-ar  usca, daca seva nu s-ar trasmite de la radacina pana la varfurile frunzelor. Asadar, tocmai ingradirea relatiilor intre rude, a fost presiunea care i-a determinat pe oameni sa-si trasmita iubirea prin relatia barbat-femeie, pana la capatul pamantului, fara deosebire de culoare, de avutie, de limba vorbita si de toate celelalte provocari aparute.

Sa ne gandim cat de multe avantaje a adus omenirii, porunca lui Dumnezeu prin care s-a ingradit casatoria intre rude, atunci cand necesitatea timpului a impuso:

Dragostea dintre barbat si femeie, proveniti din natii diferite, a imblanzit rivalitatile dintre popoare;

Dragostea dintre barbat si femeie, proveniti din spatii culturale diferite, a facut punte de intelegere peste prapastia diferitelor mentalitati;

Dragostea dintre barbat si femeie, proveniti din straturi sociale diferite, a sfarmat zidul prejudecatilor dintre cei bogati si cei saraci;

Dintr-acestea cateva, vedem cat de mult bine a facut oprirea casatoriilor intre rude, caci i-a ajutat pe oameni sa-si intinda dragostea dincolo de universul ingust al familiei, pana in universul mare al intregii umanitati. Iata cum ingradirea relatiilor dintre rude, nu a fost numai o necesitate de ordin medical, ci mai ales o necesitate de ordin spiritual iar aceasta este iubirea. Dumnezeu l-a prevenit pe om si il previne mereu.

Sursa : ortodoxiatineriilor

Inhumare versus incinerare

Pentru ca ne-am instrainat de Biserica nu mai vedem nicio diferenta majora intre incinerare si inhumare. Ne spunem ca de vreme ce trupul a ajuns sa fie lipsit de viata nu mai conteaza daca il reducem la cenusa sau daca il depunem in pamant. Mai mult, ne spunem ca e mai ieftin sa fii incinerat, rudele economisesc timp si ramai in memoria prietenilor viu, niciodata cu un chip in descompunere. Nu mai vorbim de faptul ca uneori se poate intampla ca incinerarea sa fie dorinta celui decedat si in astfel de cazuri ea trebuie implinita, ca semn al dragostei pe care i-o purtam.

Nu ne mai intereseaza invatatura Bisericii si cerem ca ea sa se adapteze noilor cerinte. Cerem ca ea sa priveasca incinerarea asa cum priveste inhumarea. Preotul sa fie un prestator de servicii si nu un pastrator si propovaduitor al adevarului revelat. Dorim ca la piciorul Sfintei Mese din Sfantul Altar sa nu se mai aseze parti din osemintele sfintilor, ci putina cenusa sfanta. Si daca tot luptam pentru a pune un semn de egalitate intre inhumare si incinerare sa stergem din Scriptura cuvintele "se seamana trup intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune" (I Cor. XV, 42).

Biserica binecuvinteaza inhumarea si nu incinerarea pentru ca vede in cel decedat un adormit. Ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo "adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Cand Mantuitorul ajunge in casa lui Iair, a carui fiica, de numai 12 ani, de abia murise, spune: "Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52). Din acest motiv ea nu poate binecuvanta incinerarea. Daca ar face acest lucru ar insemna sa fie de acord sa il arda pe acela despre care are sentimentul ca doarme. 

Punerea in mormant este expresia iubirii si a pretuirii fata de cel decedat. In cultura seculara se evita cat se poate de mult contactul vizual cu cel decedat. Dorinta de a fi inhumat sau incinerat sta in stransa legatura cu atitudinea noastra fata de moarte. Daca dorim sa uitam de ea, este firesc sa eliminam orice legatura cu ea sau care aminteste de ea si sa preferam incinerarea. Cu ajutorul ei, moartea trece sub tacere. 

Biserica cere sa fim inhumati din respect fata de trupul omenesc, chemat impreuna cu sufletul sa fie partas vietii dumnezeiesti. Pierdem din vedere ca trupul acesta omenesc este atat de important pentru Dumnezeu, incat Fiul Sau Si l-a facut propriu pentru vesnicie. Respectul pe care Biserica il are fata de trup chiar si dupa trecerea la cele vesnice se poate observa si din faptul ca este privegheat trei zile si trei nopti si asezat la slujba de inmormantare in mijlocul bisericii, nu in pridvor sau in afara ei. 

Ar fi minunat daca am intelege ca "porunca dumnezeiasca de a nu ucide are referinta si fata de trup. Nimic din ce este omul n-avem voie sa ucidem. Precum n-avem voie sa ucidem sufletul, asa n-avem voie sa distrugem trupul, ci sa lasam legea naturala sa-si urmeze cursul ei dupa plecarea sufletului" dupa cum afirma parintele Dumitru Staniloae.

Au aparut o multime de articole pe tema ca Biserica Ortodoxa este invechita, obtuza, de vreme ce nu e capabila sa iasa din tiparele Traditiei si sa oficieze slujba celui incinerat. Acestora le vestesc ca Biserica nu isi impune credinta si ritualurile ei celor straini de ea. Si nici nu este datoare sa transforme o optiune dupa bunul plac intr-un act bisericesc.

sursa: crestinortodox 

Tatal

Sfantul Ierarh Nicolae este cel mai cunoscut sfant al Bisericii noastre. Indiferent pe cine intrebi, iti poate spune despre el ca este sfantul care aduce daruri. Noaptea dinaintea zilei de 6 decembrie este cunoscuta ca fiind noaptea darurilor. Este momentul in care vine "Mos Nicolae".

Cand eram copil, imi lustruiam ghetele si le puneam la fereastra ca sa fie umplute de daruri. Aveam prieteni care isi asezau incaltarile la usa, semn ca pe acolo avea sa vina Mos Nicolae. Nu m-am intrebat pe unde venea, pentru ca atat eu cat si prietenii mei ne trezeam cu daruri in ghete, semn ca Sfantul Nicolae putea veni si pe usa si prin geam. Si datorita sfinteniei sale, cunostea ce iti lipseste si iti aducea ceea ce iti doreai. Datorita acestei bunatati, multi copii il confundau pe Dumnezeu cu Sfantul Nicolae.

Sfantul Ierarh Nicolae nu este un personaj mitologic. A fost arhiepiscopul Mirei, o localitate din vechea Licia, in Asia Mica. Teodor Anagnostul, autorul "Istoriei Tripartite", afirma ca Sfantul Ierarh Nicolae a participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325. Pentru ca acest autor s-a folosit de documentele provenite direct de la primul Sinod Ecumenic sau de la persoanele care au participat la acest sinod, istoricitatea Sfantului Nicolae nu trebuie pusa sub semnul intrebarii.

Amintim ca la sinodul de la Niceea, din anul 325, a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Potrivit Traditiei, atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, Nicolae i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea un bat in semn de avertisment.

Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea darniciei lui Dumnezeu. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ofere spre desfranare. Sfantul Nicolae i-a daruit omului aflat in nevoie trei pungi cu aur, iar fiicele acestuia s-au putut casatori. De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.

Ziua trecerii Sfantului Nicolae la cele vesnice a fost data de 6 decembrie 334, potrivit lucrarii "Legenda Aurea" ("Legenda Sanctorum") a lui Jacoppo da Voragine (+ 1298). In prezent, moastele sale se afla la Bari, din anul 1087. Mentionam ca in biserica "Sfantul Gheorghe Nou" din Bucuresti, se afla mana dreapta a Sfantului Nicolae. Exista credinta ca aceasta mana i-a fost trimisa lui Mihai Viteazul chiar de Cardinalul de Bari, printr-un pelerin roman, in semn de pretuire pentru lupta domnitorului impotriva paganismului.

Va indemn sa luati chipul Sfantului Nicolae, ca nimeni sa nu mai planga pentru lipsa darurilor. Nu uitati ca in viata vesnica luam cu noi doar atat cat am daruit.

La multi ani tuturor celor ce poarta numele Sfantului Nicolae.

Sursa : crestinortodox.ro

Tatal Nostru

O rugaciune pe cat de simpla pe atat de adevarata si folositoare daca este spusa din INIMA

Tatal nostru
Care esti in ceruri
Sfinteasca-se numele Tau
Vie imparatia Ta
Faca-se voia Ta
Precum in cer asa si pe pamant
Painea noastra cea de toate zilele
Da-ne-o noua astazi
Si ne iarta noua gresalele noastre
Precum si noi iertam gresitilor nostri
Si nu ne duce pe noi in ispita
Ci ne izbaveste de cel rau
Ca a Ta este imparatia
Slava si puterea
In numele Tatalui
Al Fiului
Al Sfantului Duh
Amin

Doamne Iisuse Hristoase Mantuitorul cel dulce al sufletului meu in aceasta zi a Rastignirii Tale pe Cruce ai patimit si ai luat moarte pentru pacatele noastre, ma marturisesc inaintea Ta, cum ca eu sunt cel ce Te-am rastignit cu pacatele mele cele multe. 

Ma rog insa Bunatatii Tale celei nespuse, sa ma invrednicesti cu Darul Tau, Doamne, ca si eu sa pot rabda patimi pentru credinta, speranta si iubirea ce le am catre Tine, precum Tu Cel indurat ai rabdat pentru mantuirea mea. Intareste-ma, o,Doamne ca de astazi inainte sa port Crucea Ta cu bucurie si cu mare cainta, si sa urasc cugetele mele si vointele mele cele rele. Sadeste in inima mea intristarea de moartea Ta ca sa o simt precum au simtit-o iubita ta Maica, ucenicii Tai si femeile purtatoare de mir, ce stateau linga Crucea Ta. 

Lumineaza-mi simtirile cele sufletesti, ca sa se miste si sa priceapa moartea Ta, precum ai facut de Te-au cunoscut fapturile cele neinsuflelite, cand s-au miscat la Rastignirea Ta, si mai vartos, cum te-a cunoscut talharul cel credincios si pocait, si ti s-a plecat, de l-ai pus in rai. Da-mi, Doamne, si mie, talharului celui rau, Darul Tau, precum atunci l-ai dat aceluia si-mi iarta pacatele, pentru Sfintele Tale Patimi, si cu buna intoarcere si cainta ma aseaza impreuna cu el in rai, ca un Dumnezeu si Ziditor ce-mi esti. 

Ma inchin Crucii Tale, Hristoase, si pentru iubirea Ta catre noi, zic catre dinsa; Bucura-te, cinstita Cruce a lui Hristos, pe care ridicat si pironit fiind Domnul a mantuit lumea! 
Bucura-te, pom binecuvantat, pentru ca tu ai tinut rodul vietii, care ne-a mantuit de moartea pacatului. Bucura-te, drugul cel tare, care ai sfaramat usile iadului. 

Bucura-te, cheie imparateasca, ce ai deschis usa raiului. 

O, Hristoase al meu rastignit, cite ai patimit pentru noi! Cate rani, cate scuipari si cata ocara ai rabdat pentru pacatele noastre si pentru a ne da inca pilda de adevarata rabdare in suferintele si necazurile vietii acesteia! 

Si fiindca acestea ni le trimite Dumnezeu pentru pacatele noastre, ca sa ne indreptam si sa ne apropiem de El, si asa, numai spre folosul nostru ne pedepseste in aceasta viata. De aceea, rogu-ma Tie, Stapane, ca, la necazurile, ispitele si durerile cate ar veni asupra mea, sa-mi inmultesti impreuna si rabdarea, puterea si multumirea, caci cunosc, ca neputincios sunt de nu ma vei intari; orb de nu ma vei lumina; legat de nu ma vei dezlega; fricos de nu ma vei face indraznet; pierdut de nu ma vei cerca; sclav de nu ma vei rascumpara cu bogata si Dumnezeiasca Ta putere si cu Darul Sfintei Tale Cruci, careia ma inchin si o maresc, acum, si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Jesus of Nazareth - Chevaliers de Sangreal soundtrack

Pocainta ta este psihica sau duhovniceasca?

Este o diferenta clara intre pocainta psihica si pocainta autentica, pocainta duhovniceasca?
Intr-adevar, una este sa tratezi lucrurile din punct de vedere psihic si alta este sa le tratezi din punct de vedere duhovnicesc. De regula, daca esti format din punct de vedere duhovnicesc, esti si psihic, ceea ce nu este valabil si invers, adica daca stai bine psihic, implicit stai bine si duhovniceste. Cele doua aspecte sunt diferite.

Accept ca un psiholog un psihiatru, prin tratamentul pe care-l administreaza, prin psihanaliza si celelalte mijloace pe care le foloseste, poate sa-I ajute pe un omul care sufera de anxietate, care sufera de alte stari psihologice, sa se echilibreze, sa stea bine pe picioarele lui, sa vada diferit viata si sa paseasca indreptat. Admit ca poate sa-I ajute. Aceasta nu inseamna, insa, ca in acest fel omul este si un bun crestin si inaintat duhovniceste. Prin urmare, una este terapia psihica si alta este terapia duhovniceasca. Asa cum una este bucuria pe care o da echilibrul psihic pe care-l are cineva, sau bucuria din trairile psihice pe care le are omul, cealalta este bucuria pe care o daruieste Harul lui Dumnezeu pe care o ofera Acesta. "Pentru ca bucuria voastra sa fie deplina", a zis Domnul.

Domnul a grait despre "pacea pe care Eu v-o dau" sau "iubirea pe care Eu v-o dau". Una este ceea ce daruieste Hristos si altceva este ceea ce dobandeste cineva pe un fond psihic. Rugandu-se cineva poate sa simta emotie, bucurie si sa creada ca este harul lui Dumnezeu, desi nu este. Asa cum, in alta situatie, poate sa simta manie, tristete, si sa creada ca harul a plecat, desi nu este asa! Si intr-o situatie si in cealalta, exista inlauntru stari psihice pe masura. Nu trebuie sa le confundam cu harul lui Dunmezeu.

Adica, cineva poate sa aiba o stare de bucurie pe un fond psihic si sa creada ca are harul lui Dumnezeu, dar sa fie un pseudo-sentiment. Sau poate sa simta melancolie, gol apasator si sa creada ca-i lipseste harul lui Dumnezeu.La fel este si pocainta. De foarte multe ori am intalnit si am privit oameni cu un soi de pocainta psihica. Aceasta nu este pocainta cea adevarata, daruita de Dumnezeu.

Sa spunem ca cineva face o greseala, care are anumite urmari. O urmare a greselii este scaderea consideratiei. Plange, se indurereaza, arata ca se pocaieste, isi rupe chiar si hainele pentru ca nu a luat seama si a gresit. Aceasta pocainta nu are deloc un caracter duhovnicesc. Este o prefacatorie. Este un sentiment fals. De exemplu, Iuda s-a pocait, dar n-a avut inlauntrul lui pocainta duhovniceasca, mantuitoare.

Pocainta autentica aduce in suflet nadejde si odihna

Ca sa aveti masura adevarata a pocaintei sa aveti in vedere faptul ca pocainta autentica aduce degraba nadejdea in Hristos, nadejdea in mila lui Dumnezeu. Ea te face sa te sprijini pe milostivirea lui Dumnezeu, sa te incredintezi pe iertarea pe care o da Acesta. Din momentul in care te caiesti cu adevarat vei avea odihna. Desigur, fara odihna care vine, fara nadejdea care soseste, vei zice ,,Ajunge cat m-am pocait!", nu pentru ca odihna si nadejdea inrobesc in sens pozitiv.

Adica, pocainta autentica te face sa te increzi in mila lui Dumnezeu, iar cand simti mila, iertarea lui Dumnezeu, te face sa-ti doresti chiar mai mult sa te pocaiesti. Si, cu cat mai mult te pocaiesti, cu atat mai mult simti mila Domnului Aceasta taina este praznic mare, bucurie mare. Da, praznic, sa nu va mirati!

Aceasta este pocainta cea adevarata. De aceea este de neinteles ca cel care se pocaieste corect sa deznadajduiasca, sa fie cuprins de deznadejde. Adica, unii spun: "Nu pot sa ma rog, mi-am pierdut puterile, nu am dispozitie!", si cred ca se gasesc in stare de pocainta si ca au inteles greseala lor. Acestea sunt manifestari ale egoismului ranit.

Pocainta biruieste egoismul

Pocainta nu poate sa se arate binevoitoare fata de egoism, fie ca acesta este ranit, fie ca nu, pocainta pierde egoismul. De exemplu, ai o rana si pe aceasta rana o zgandari si cu cat o zgandari, cu atat te doare mai mult. Pocainta are puterea sa usuce rana in taina, adica egoismul ranit. O usuca de asa maniera incat nici durere nu mai exista, nici locul nu se mai cunoaste.

Pocainta cea adevarata darama idolul care este inlauntrul nostru, egoismul, voia proprie, taie capul iubirii de sine, si nu mai ramane nimic care sa fie ranit. Cata vreme egoismul exista, el este ranit. Astfel, omul isi zdrobeste inima, plange si se tanguieste. Dovada este ca nadajduieste in mila lui Dumnezeu, in iertarea pe care o da Domnul. Nadajduind, se caieste si mai mult. Astfel, are loc curatirea omului. Lucruri simple, frumoase, imbietoare! Desi sunt imbietoare este de mirare ca le lasam de-o parte si dam atentie celor nesabuite.

Exista primejdia ca, atunci cand pocainta nu este autentica, omul sa se caiasca, sa planga, sa se rusineze, dar fara nici o nadejde in mila lui Dumnezeu, fara nici o speranta in iertarea pe care o da Dumnezeu. Exista, de asemenea, primejdia sa se increada cineva in mila lui Dumnezeu, fara sa-si smereasca sufletul, fara sa se caiasca cat poate de mult. In aceasta situatie, nu putem vorbi nici de incredere, nici de pocainta adevarata.

Asadar, acestea doua inainteaza completandu-se, merg impreuna si una o intareste pe cealalta, cealalta o inmulteste pe prima, ajutandu-se reciproc. Astfel, se plineste lucrarea dinlauntrul omului, astfel se creeaza inlauntru o stare minunata. Pentru un pacatos, pentru cel care are sentimentul vinovatiei, care are mustrari de constiinta, nu stiu daca in aceasta lume de aici exista traire mai frumoasa decat pocainta cea adevarata.

"Praznicul" pocaintei nu are sfarsit
Sfintii parinti au ajuns la culmea sfinteniei si tot cautau pocainta. Adica, cu cat traieste cineva mai mult in aceasta lume si cu cat se pocaieste mai mult, cu atat o doreste mai mult. Pocainta nu are final. "Praznicul" pocaintei nu are sfarsit.

Ce aflam de la sfinti, referindu-ne la rugaciunile randuielii Sfintei Impartasanii? Intalnim rugaciuni ale sfantului Simeon, ale sfantul Ioan Damaschinul ale sfantului Ioan Gura de Aur, ale sfantului Vasile cel Mare si a altor sfinti. Ei vorbesc in aceste rugaciuni despre ei insisi, graiesc intr-un mod personal. Desi atinsesera sfintenia, erau coplesiti de sentimentul pacatoseniei.

Cand lumina lui Dumnezeu vine inlauntrul omului, cand vine harul lui Dumnezeu, cand Il lasam pe Dumnezeu sa lucreze nestanjenit, asa cum s-a intamplat in inimile sfintilor, atunci omul vede ce inseamna pacatul, isi vede egoismul, starea vic1eana fata de Dumnezeu si parerea de rau este nesfarsita, pocainta nu se mai sfarseste.

Oricat de mult s-ar pocai cineva, cand vede necuratia care exista inlauntrul lui, se caieste si mai mult, nadajduieste si mai mult in bunatatea lui Dumnezeu, in mila lui Dumnezeu. Se instaleaza o stare de pocainta tainica, un praznic, o sarbatoare, o desfatare continua.

De ce simtamintele noastre sunt diferite de ale Sfintilor?

Avem in fata ochilor nostri realitatea sfintilor. Suntem noi mai presus de acestia acestia? Sfintii traiesc pocainta, vorbesc despre pacat, simt pacatul si graiesc despre ei insisi de o maniera care ne uimeste! Ne uimeste si faptul ca noi nu avem in vedere ce se intampla inlauntrul nostru si avem o cu totul alta abordare a lucrurilor. Aceasta inseamna ca, ce altceva sa presupunem?, niciodata harul lui Dumnezeu nu a inrobit sufletele noastre ca sa arate fiecaruia ticalosia dinlauntrul lui, pacatosenia nesfarsita a fiecaruia.

Omul a folosit toata ratiunea, toata voia sa libera, tot ce a primit ca sa se razvrateasca impotriva lui Dumnezeu si sa se ridice pe sine, daca este cu putinta, mai presus decat Dumnezeu.

Acest lucru nu s-a intamplat doar lui Adam. Aceasta ispita strapunge fiecare suflet. Greu constientizam mizeria dinlauntrul nostru, asa cum o constientizau si o simteau sfintii.

Fericitul Pavel nu spune intamplator: "Hristos a venit in lume ca sa-i mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu!". Nu spune in desert: "Eu socotesc ca toate sunt paguba, fata de inaltimea cunoasterii lui Iisus Hristos Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate si le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos sa dobandesc, ca sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui, sa fiu primit partas Patimilor Lui, facandu-ma asemenea cu El in moartea Lui" .

Va indemn sa cugetati mai mult, pornind de la cele spuse despre pocainta psihologica si despre pocainta duhovniceasca.